Diceste le vostre preci?

Un venerabil comparatist, Terențiu Moraleu pe numele lui, personaj academic odinioară fascinant, ieșit însă de mulți ani la pensie, m-a sunat recent cu rugămintea să ne vedem, bref, undeva la Universitate. Am acceptat imediat. Omul mi-a fost profesor și, precum toți colegii mei, i-am savurat cîndva cursurile, cu precădere cele legate de clasicitate. L-am regăsit la fel de vioi ca în urmă cu trei decenii. Voia să-mi dea volumul său de Memorii, proaspăt apărut la o prestigioasă editură din țară. Pe lîngă fireștile felicitări, i-am transmis și invidia mea sinceră pentru eleganța tipografică a cărții. „Da, Codrine, ai dreptate!“, a spus profesorul Moraleu. „Sînt și eu mirat că am tipărit-o și, mai ales, că am tipărit-o într-un asemenea format rafinat! Dacă mi-ai fi descris-o, prin absurd, acum treizeci de ani, aș fi crezut – te rog să mă ierți! – că ai înnebunit pur și simplu. Vai, ce complicat era să publici, nu o carte, ci o broșurică oarecare pe vremea lui Ceaușescu! Nici nu pot să-ți povestesc… Îți amintești, presupun, că eu am lucrat multă vreme la o editură de stat, știu deci la ce mă refer…“ Într-adevăr, reținusem amănuntul cu pricina: Terențiu fusese redactor de editură înainte să vină în învățămîntul superior. „Te omora cenzura! Nu puteai să dai la tipar chestii deosebite de frica organelor. Și încă noi am avut noroc aici pînă în 1980. Directorul nostru – băiat deștept – dibuise punctul slab al tipului din centrala de la București, sub autoritatea căruia ne aflam și care sosea în urbe o dată pe an pentru a ne aproba planul editorial. Femeile – ele constituiau slăbiciunea lui. Nu vreau totuși să te gîndești la prostii. Nu se întîmplau lucruri urîte. Cetățenii României aveau pe atunci etica socialistă în sînge. Individului îi plăcea doar, pe parcursul sejurului în localitate, să iasă seara în oraș cu cîte o domnișoară (ori doamnă, după caz!) distinsă, pe care, nota bene, o trata ca un gentleman. Îi săruta ceremonios mîna, o invita la un restaurant select, la o piesă de teatru, într-un parc, dacă vremea permitea etc. Viza așadar numai compania agreabilă feminină și nimic mai mult. A doua zi, cenzorul se arăta, negreșit, bine dispus în ședința cu echipa editorială, fiind înclinat să închidă ochii la cărțile, cum ar veni, mai dificile, ce erau propuse spre publicare de noi. Directorul ne instruise feroce…“

Moraleu medită o clipă, după care își reluă narațiunea: „Trebuia să fim pregătiți, în fiecare an, cu cîte o doamnă care să-i țină de urît responsabilului din centrală o seară. Cel mai frecvent se sacrificau redactorele și secretarele, dar au fost momente cînd ne am adus nevestele de acasă. Cu cenzura nu te jucai. Doreai să fii editură res­pectabilă, plusai cu o madamă pe an! Ne a mers șmecheria pînă în 1980, cînd, ce să vezi? La vizita obișnuită a boss-ului din Capitală, nici o doamnă nu fu disponibilă pentru rendez-vous-ul de rigoare! Cutare redactoră se afla în concediu de maternitate, cutare într-unul medical, nu știu care secretară răcise, iar soțiile angajaților, inclusiv a directorului, se declarară prinse cu diverse probleme. Pe unde să scoatem cămașa? Tot bietul director a venit cu soluția. Prunela, a urlat el victorios. Prunela era femeia noastră de serviciu, o fată simplă, de la țară, căreia șeful îi intuise însă niscaiva calități fizice. Nu se înșelase. Am chemat o cosmeticiană și o coafeză, pe loc, la editură. Au aranjat-o pe Prunela de-am rămas, in corpore, mască. Îți jur că devenise Marilyn Monroe! Și insul de la București, cînd a văzut-o seara, a căzut într-o melancolie perplexă. Nu mai ieșise în viața lui cu așa o frumusețe feminină. Directorul îi ordonase Prunelei să tacă, la întîlnire, constant, iar, dacă se impunea totuși ca ea să scoată vreo vorbă, să nu spună decît mulțumesc frumos! Îi verifică, sever, dicția, apoi o trimise să apere onoarea editurii. În seara cu pricina, cenzorul-șef a avut chef de operă, astfel încît Prunela Monroe s-a trezit în sala mare a Filarmonicii. Se juca Otello de Verdi. Totul a fost OK pînă în actul IV, cînd maurul se apropie amenințător de Desdemona și o întreabă, cîntînd grav, dacă și-a făcut rugăciunile de noapte. Diceste questa sera vostre preci? – declamă, baritonal, protagonistul. Prunela, Miță vajnică, din popor, a intuit că lucrurile o luau pe miriște între cei doi soți și, ca atare, a început să țipe din toți rărunchii: Lasî, bre holbatuli, faraonu’ dreacu’, fimeia în paci, cî ti rup în douî! Desdemona a zbughit-o îngrozită de pe scenă, luminile s-au aprins subit, iar însoțitorul noii Miss Marilyn a strigat oripilat: Vai, cum se poate, stimată doamnă? Prunela a înghițit în sec, l-a privit spăsită și, ulterior, a silabisit atentă: Mulțumesc frumos, conașuli!“

După un scurt respiro, profesorul a adăugat: „Editura a fost atunci, Codrine, la un pas să fie desființată…“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.