Dezordinea simbolică (VI)
Evadarea simbolică deschidea în minţile multora dintre noi o plajă imaginară, însorită şi vastă. Devenise un reflex asumat să trăieşti cu trupul în comunism, iar cu aspiraţiile, cu idealurile, cu sufletul – în povestea despre Vest. În imaginea pe care o aveam despre Vest – din cărţi, din filme, din muzici, din mărfuri rostuite „pe şestache“, din ambalajele care rămîneau de la aceste mărfuri, pe care le refoloseam, ca nişte naufragiaţi. De la gestul de a muta ţigările Snagov în pachetul de Marlboro, de la plasarea săpunului primit „de afară“, între haine, în dulap, pentru a cîştiga mirosul „de acolo“, şi pînă la interpretarea circumstanţială a versurilor din muzicile de pe discurile de vinil, trăitul cu mintea în altă parte era o dimensiune firească a vieţii noastre.
O evadare eficientă, o prizare zdravănă a dozei de imaginar, care să te ajute să fii cît se poate de „transferat“ în altă lume, avea nevoie de multă recuzită şi de costum. Cu cît mai multe elemente de recuzită, cu cît mai multe costume, cu atît mai bine. Cu atît mai mult, evadarea devenea un continuum cu contururi mai precise, un spaţiu mental mai bine delimitat, cu geografie imaginară mai definită, mai pregătită să găzduiască evadatul, transfugul simbolic. Pentru treaba asta era nevoie, în funcţie de perioada în care se petrecea acţiunea, de păr lung, barbă, perciuni, pantaloni evazaţi şi cămăşi cu rever gigantic, cizme „ciocate“, mai tîrziu de blugi, tricouri inscripţionate, cravată tricotată sau din piele, curea de chingă trecută prin belciuge, din care să atîrne un capăt îmbrăcat în metal, „adidaşi albi, cu clape“, geacă de blugi, apoi geacă matlasată, din fîş, magnetofon, radiocasetofon, pick-up, benzi cu muzici, casete, discuri de vinil, cărţi, reviste „aduse de dincolo“, spray-uri, parfumuri, gumă de mestecat, carabinieră pentru cheile care se purtau atîrnate de o gaică de la blugi, şi cîte şi mai cîte. Costumul şi recuzita culturală vastă funcţionau perfect, atît ca formă de camuflare simbolică, dar şi ca poartă de intrare în universul evadării imaginare.
Şi pentru ca spectacolul să fie complet, să ocupe toate dimensiunile şi simţurile, evadarea putea să aibă şi dimensiune olfactivă. Binecunoscutul săpun, plasat în dulap, între haine, era primul pas în acest sens. Exista, în acei ani, o delimitare olfactivă, destul de precisă, a ceea ce însemna „lumea liberă“. Orice obiect ar fi venit „de afară“ avea un miros specific. Nu conta natura obiectului. Casetele, cărţile, revistele, plicurile, hîrtia de scris, hainele – absolut tot ce venea „de dincolo“ avea un anumit miros. Mulţi dintre noi inspiram profund, adulmecam cele mai neînsemnate obiecte, încercînd să prizăm o doză cît mai mare de întrezărire a acelei lumi, prin intermediul aromelor pe care le trimitea. Săpunul plasat în dulap trebuia să prelungească, să ţină în viaţă cît mai mult starea asta, să-i dea o dimensiune continuă, să îmbrace teritoriul imaginar al evadării în ceea ce credeam noi că e aroma lumii în care ne refugiam. Săpunurile Lux, Fa, Rexona erau, de departe, reperele de vîrf ale sedării olfactive.
Unul dintre bancurile care se refereau explicit la evadarea olfactivă, îmbrăcînd-o în haine ludic-extravagante, era cel care, indiferent unde îşi plasa acţiunea, la Moscova, la Sofia, la Varşovia sau la Bucureşti, avea acelaşi „motor“ de acţiune. Un miliţian vede o mogîldeaţă care moşmondea ceva la roata unei maşini cu număr străin, în parcarea unui hotel central. Vigilent, omul legii se apropie pe furiş şi surprinde un cetăţean al patriei socialiste tăind cauciucul maşinii şi inspirînd cu nesaţ aerul care ieşea din roată. „Ce faci, mă, aici?“, se stropşeşte la el tovarăşul miliţian. Iar cetăţeanul, sedat, plecat cu mintea în altă lume, îi răspunde visător: „Ce aer, domnule… Ce aer…“
Un specialist în branding sau în marketing, azi, ar spune că era vorba, pur şi simplu, chiar şi în acei ani, de produsul mai bun care înlocuia, fără drept de apel, produsul prost, din economia centralizată, lipsită de piaţă reală şi de competiţie. În parte, e adevărat. Numai că încărcătura de valoare pe care o atribuiam unui produs venit din lumea liberă nu era doar rezultatul calităţii acelui produs sau efectul puterii de seducţie a unui brand de mare succes. Era mult mai mult decît un lucru util şi bine făcut. Obiectele venite din străinătate erau învestite, imediat, cu o valoare simbolică. Asupra lor se descărca o energie aspiraţională fără prea mare legătură cu raţiunea. Atît izolate, cît şi în prezenţa altora, aceste obiecte, aceste mărfuri se transformau în jaloanele geografice ale unui spaţiu mental care configura o lume. Ficţiunea unui univers real, aflat la distanţă, idealizat, demontat piesă cu piesă, apoi reconstruit din bucăţi. Cu aceleaşi bucăţi se mobila şi „cuibul“ interior, în vederea unei mutări, a unui refugiu imaginar. Aceste obiecte erau recuzita unui mare spectacol pe care, mai mult sau mai puţin conştient, l-am jucat cu anii. Deşi le foloseam, ca naufragiaţii, sau ca pedepsiţii aflaţi în detenţie îndelungată, pînă la limita absolută a rezistenţei lor, obiectele astea nu erau condiţia unei supravieţuiri fizice, ci semnele unei alte lumi, pe care o mimam, pe care încercam să o trăim în paralel.
Un alt banc celebru al acelor vremuri, din prodigioasa serie cu Ion şi Măria, era cel în care se povestea despre un joc erotic, în timpul căruia Ion o urcă pe Măria în fînar. Imediat ce-şi vede drăguţa cocoţată la înălţime, Ion ia scara şi, afişînd un zîmbet sardonic, o întreabă: „Ei, Mărie, acu’, ia să vedem noi, cu ce te dai tu jos“. Roşind toată şi fîstîcindu-se, Măria îi răspunde, ferindu-şi privirea: „Cu Rexona, Ioane“.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.