Dezordinea simbolică (V)
- marea evadare -
Am amintit, în episoadele din săptămînile trecute, despre mecanismul religios al comunismului. Între studiile dedicate religiilor politice şi mecanismelor religioase ale construcţiei ideologice în statul totalitar există cîteva lucrări memorabile. De la Eric Voegelin, de la sfîrşitul anilor ’30, pînă azi, unii freamătă de entuziasm la orice apariţie a unui studiu care mai pune o cărămidă la edificiul teoretic al examinării resorturilor religioase din ideologiile totalitariste. Alţii fac urticarie, instantaneu, la auzul unor asemenea „bazaconii“ şi deplîng maniile speculative care „degradează“, „poluează“, prin gîndire contemporană, orice formă de înţelegere a sacrului şi a religiosului. Nu înspre această zonă de conflict teoretic se îndreaptă încercarea de faţă, ci către arsenalul simbolic al comunismului şi spre repertoriul de moravuri funcţionale şi interpretative, moştenirea de apucături pe care presiunea simbolică a sistemului le-a lăsat în urmă, prin cotloanele vieţilor noastre. Altminteri, în ceea ce priveşte situarea, de o parte sau de cealaltă a baricadei care marchează spaţiul de dispută asupra acceptării existenţei religiilor politice, cred că opţiunea a fost evidentă, de-a lungul episoadelor trecute.
Rămăsesem, în numărul anterior, la interpretarea autovalorizantă a celebrei ziceri „Capul plecat sabia nu-l taie“. Cea mai spectaculoasă desluşire de sens era cea care spunea că minunata vorbă se referă la capul plecat cu gîndul. La capul care a ales să trăiască într-o altă realitate. „Vedeţi voi… – spunea un prieten, pe vremea aia –, …treaba e foarte clară. Nu există dubiu în povestea asta. Nu se zice că e vorba de capul aplecat, ci plecat. Ăla care a scos vorba asta, cine ştie cînd, c-o fi fost sub boierii noştri, sub turci, sau dracu’ să-l pieptene sub cine, n-a fost un tîmpit. Ăla a lăsat loc de mai multe înţelesuri în chestia asta. Adică tu poţi fi cu corpul aici, dar mintea, conştiinţa ta a plecat deja în altă parte. N-are nimeni ce să-ţi facă. Nu se poate băga nimeni în capul tău să vadă ce-i acolo.“
Sub uriaşa presiune a sistemului, individul marcat de propria neputinţă, dar şi de breşele de complicitate pe care le găsea pentru a trăi mai bine, descărca, prin fabulaţie, toată această culpă difuză, toată această acumulare tensională, mai mult sau mai puţin conştientă. Descărcarea căpăta cele mai diverse forme, de la bancurile politice, pînă la delirul patriotic, de la identificarea cu sportivii români, care obţineau rezultate mari la competiţiile internaţionale, pînă la cele mai meschine forme de ascundere în mulţime. Confuzia era cu atît mai mare cu cît primii ani sub conducerea lui Ceauşescu aduseseră o relaxare a presiunii sociale, un nivel de trai ceva mai bun decît înainte, o aparenţă de deschidere spre Occident. „Strîngerile de şurub“ din anii care au urmat au fost un prilej perfect pentru găsirea celor mai diverse forme de evadare. Pentru că mutarea fizică în alt spaţiu decît cel al României Socialiste nu putea fi o opţiune a tuturor, fuga simbolică a devenit marele sport naţional al minţii.
Se evada cu voioşie în alte spaţii simbolice, dar şi în propriul spaţiu, în inventarea unei alternative eroice care să pună în umbră realitatea tristă şi uniformizată a vieţii de zi cu zi. Aşa se face că manipulările grosolane, ficţiunile ideologice ale istoriei oficiale impuse de puterea comunistă erau tratate atît cu zeflemea şi neîncredere, la nivelul oricărei interpretări de bun-simţ, dar, în mod paradoxal, funcţionau şi ca nutreţ energetic pentru hrănirea apetitului fabulator care ne scotea din impasul creat de realitate. Pe de o parte, ironizam aşezarea lui Ceauşescu în galeria eroilor neamului, dar, pe de altă parte, pompam eroism şi dimensiuni planetare în legende patriotice construite pe aceleaşi platforme ficţionale pe care lucrau şi ideologii de serviciu ai regimului. Găseam circumstanţe istorice din care să reiasă caracterul unic al poporului din care făceam parte, pentru a da uitării frustrarea profundă a prezentului. Făceam bancuri cu Ceauşescu-analfabetul, Ceauşescu-cizmarul, dar, în multe dintre ele, personajul ieşea bine, se descurca printr-o şmecherie, „se scotea“ din situaţii, mai bine decît colegii de banc, omologii din Uniunea Sovietică şi din Statele Unite. Capul plecat cu mintea, evadat îşi lua cu sine, ca în bocceluţa oricărui fugar, cîteva lucruşoare care îi aduceau aminte de sine. Locul de naştere, copilăria cu imaginile şi lumina ei, tinereţea şi exuberanţa descoperirii, iar printre ele, fără să ştii sau să simţi foarte precis, îşi făceau loc şi nevoia de identitate clară, mîndria, aspiraţiile. Toate astea trebuiau împăcate cumva. Trebuia să trăieşti cu secretele din bocceluţa de fugar într-o lume a imaginaţiei, a aspiraţiei, dar să te poţi întoarce oricînd, pentru a-ţi mai vizita corpul fizic, prezent la apelul regimului din viaţa reală. Şi atunci, fără să ştim, am început să dezvoltăm un soi de glumă macabră, care spune că trebuie ca sistemul să ne fi putut seda, pentru a ne viola într-un asemenea hal.
Prin 2001, am cunoscut un tip care lucra la Aeroportul de la Cluj. La o bere, cu mai mulţi amici, la un moment dat, a afirmat cît se poate de categoric: „Eu am fost disident pe vremea ailaltă. Eu strigam în fiecare zi, cît puteam de tare, Jos Ceauşescu!“. Toată lumea a tăcut, privindu-l cu o neîncredere compătimitoare. Omul a continuat însă, la fel de convins: „Da, dom’le. Nu vă uitaţi aşa la mine. Eu lucram singur, în capătul pistei, la semnalizare, cu paletele. Ani de zile, ori de cîte ori ateriza cîte un avion, strigam cît mă ţineau plămînii: Jos Ceauşescu! Jos Ceauşescu!“.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.