Detergentul Nicolae şi sinistra lui soţie
Cel mai mare deserviciu pe care Nicolae Ceauşescu l-a făcut societăţii româneşti a fost acela de a muri relativ repede, atunci, în decembrie â89. E drept, el a şi fost ajutat în acest sens - a fost poate ajutorul cel mai consistent pe care l-a primit, în toată cariera lui, de la trei dintre instituţiile fundamentale ale statului său: Securitatea l-a ajutat protejîndu-l cu ghilimele, Justiţia l-a ajutat apărîndu-l cu ghilimele, iar Armata l-a ajutat hrănindu-l - tot cu ghilimele, se înţelege, dar şi cu o porţie încă fumegîndă şi caldă de desert cu zero colesterol şi şapte-şaizeci şi doi calibru. Toate aceste ajutoare în ghilimele, de care vorbim, au o circumstanţă atenuantă şi una agravantă. Cea atenuantă este aceea că, într-un fel, dacă e să fim subtili, putem spune că Ceauşescu s-a cam sinucis. Am mai dezvoltat undeva ideea, aici o rezum: el, liderul, se complăcuse în a afişa (ajutat - fără ghilimele - de aparatul de propagandă) o invulnerabilitate şi o atotputernicie care, pentru românii care eram atunci, devenise agasantă. Într-atît de nemuritor şi de stăpîn pe situaţie părea, încît despărţirea noastră de sistemul în cauză însemna, obligatoriu, despărţirea de el - cel autorevendicat a fi piesa principală a acelui sistem. Cel mai de preţ fiu al poporului nu putea rămîne teafăr, odată ce poporul se răzvrătea. Simbolic spus, în fiecare ţară comunistă a existat un zid al Berlinului. Noi, în ultimii ani â80, aveam chiar vreo trei: unul era pe Tisa - spre unguri, altul era pe Dunăre - spre iugoslavi, altul era pe Prut - spre sovietici. Specificitatea zidurilor berlineze româneşti a fost aceea că au funcţionat în stilul zidului lui Manole, dar în sens contrar: tocmai pentru a putea fi dat jos, a trebuit pus cineva sub dărîmătură! Cuplul Ceauşescu s-a achitat bine de sarcină, primind toate cărămizile în cap. Cum spuneam, cei care l-au împins pe Ceauşescu la zidul Tîrgoviştei au şi o circumstanţă agravantă. Deja, în momentul condamnării şi morţii, trecuseră cîteva zile de cînd el, practic, pierduse puterea. Şi totuşi, era nevoie de un lider mort. Mai întîi, pentru a-i tăcea gura. Eu cred că, în cazul unui proces desfăşurat pe bune, acel bătrînel descărnat, diabetic şi oricum fanatizat s-ar fi încleştat cu mîinile de bară şi, cu gura lui bleagă şi cu ochii apoşi, s-ar fi comportat cam în stilul poveştilor nemuritoare despre tinereţea lui revoluţionară: adică ar fi fost în stare să vorbească ore în şir şi să dea detalii jenante pentru mulţi dintre noii capi ai răzmeriţei. Hărmălaia dosarelor CNSAS este ecoul tăcerii lui Ceauşescu În al doilea rînd - şi astfel ajungem la subiectul nostru -, numai un Ceauşescu mort putea să joace bine ultimul rol al carierei sale; un rol major, de proporţii biblice, acela de ţap ispăşitor. Pentru cîţiva, destui, din anii următori, trucul a funcţionat. Scufundat, prin moarte, într-o mare de catran, Ceauşescu ne-a albit pe toţi. Chiar şi mort, el a rămas prizonierul celor ce şi-au pasat responsabilitatea pe umerii lui slabi. Şi, aşa cum alţii, mai perverşi, au făcut săpun din prizonierii lor, noi din prizonierul nostru am făcut detergent. Tot ce nu funcţiona în această ţară i se datora. Era proastă tabla zincată? Era vina lui. Aurolacii, SIDA în spitale sau delincvenţa juvenilă? Rodul decretelor lui anti-avort. Hibe în cercetare şi învăţămînt? Vina Ceauşeascăi. Cîinii vagabonzi? Demolările lui Ceauşescu. Creşteau preţurile? Moştenirea vechiului regim. În toate aceste aserţiuni era jumătate adevăr şi jumătate ipocrizie. A trecut timpul. România deja este - şi va fi tot mai mult - populată de promoţii pentru care acest alibi nu mai ţine. Studenţii din 1990 doreau să vadă carnetul de note al Elenei Ceauşescu şi carnetul de partid al lui Iliescu; cei din 2006 vor să vadă dosarele CNSAS ale rectorilor. Iar cei din 2010 s-ar putea să dorească lucruri pe care încă nu ni le imaginăm. Nu, nu e vorba de o răfuială între generaţii - cum insistă unii. Este doar vorba, cred, de faptul că aşteptările neîmplinite ale unei generaţii nu băltesc şi nu se evaporă - ci o iau la vale, ca un bulgăre de zăpadă tot mai consistent. Admit că această zăpadă ar putea fi din ce în ce mai murdară: da, pentru că e un bulgăre pe care, pînă a-l scăpa la vale, noi l-am pasat dintr-o mînă în alta. Nu mi se pare nimic tras de păr în a spune că noua hărmălaie de sub geamurile CNSAS are directă legătură cu această fostă tăcere - impusă de condiţiuni - a fostului dirigent. Tăcere care odată şi odată trebuia spartă. În 1990 apăreau cîteva foi, pe jumătate arse, din groapa de la Berevoieşti. În 2006 culpa înseamnă metri cubi de arhivă. Politicienii şi ziariştii sînt cei mai vizibili români; în ceea ce-i priveşte pe unii dintre ei, în 1990 aveam îndoieli, în 2006 avem bănuieli, iar în 2010 s-ar putea să avem certitudini amare. Şi, cum bătrînul ţap ispăşitor cu ochii apoşi şi-a consumat magia, poate e normal ca ei, politicienii şi ziariştii, prin fisurile acelei foste tăceri ce nu era a lor, să fie puşi primii în situaţia de a-şi curăţa singuri, prin propriile cuvinte, acolo unde se mai poate, faţa, mîinile şi numele.