Detectorism, protecţie, agresiune

22 noiembrie 2017   TÎLC SHOW

Trebuie să ofere statul o recompensă detectoristului onest care predă descoperirea? Folosesc termenul „recompensă“ pentru că a vorbi de achiziționarea de către muzee a unor piese care aparțin de drept statului român ar fi oricum incorect. Răspunsul ar trebui să fie nu, din motivul simplu că, într-un scenariu ideal, detectoriștii ar trebui să fie însoțiți pe teren de un arheolog care să participe la descoperire. Dacă asta nu se va putea, atunci o recompensă oferită detectoristului mi se pare o idee acceptabilă doar cu multe condiții. Sume prea mari au ajuns pînă acum la detectoriști, prin muzee, în schimbul descoperirilor lor, interpretîndu-se excesiv dispozițiile unor legi ambigue (art. 49 din Legea nr. 182/2001 și art. 2 din OG 43/2000).

Văd deci recompensa asta ca minimală, simbolică, o plată ex gratia, așadar nu o plată pentru un obiect, ci un fel de, să spunem, decontare a cheltuielilor rezonabile făcute de aducător, în orice caz, o sumă suficient de mică încît legiuitorul să aibă certitudinea că ea nu poate încuraja sub nici o formă derapajele înspre braconaj. Descoperirea n-ar trebui, de altfel, să fie recompensată financiar deloc; detectoristul a fost deja recompensat prin fiorul descoperirii și lărgirea orizontului istoric, care sînt – mai degrabă decît dorința de înavuțire – motivele pe care acești hobbyiști, mulți dintre ei foarte sinceri, le invocă de obicei public. Recompensa simbolică poate încuraja dezvăluirea promptă și completă, fiind un tip de compromis practic (un alt compromis de acest tip este cel din politica „amendă atîta pe loc sau dublu mai tîrziu“, care nu înseamnă că infracțiunea mea devine de două ori mai puțin gravă dacă am plătit amenda pe loc). Cumpărarea de descoperiri făcute cu detectorul, ca politică de stat, motivînd că altminteri ele vor ajunge în străinătate sau vor fi topite, are un scop aparent nobil în imediat, dar mă tem că poate pregăti dezastre în viitor, tot așa cum ar face-o, desigur la un cu totul alt nivel de gravitate, acceptarea de către stat a condițiilor financiare ale celor care iau ostatici.

Recompensa ar trebui oferită, mă gîndesc, doar dacă descoperirea predată primarului (care este, după lege, cel care o aduce ulterior la muzeu) are o proveniență sigură,documentată și legală. Între altele, ea trebuie însoțită de coordonatele GPS al descoperirii și de traseul GPS (tracklog) al zilei respective (ca în Ungaria), care atestă că obiectul nu provine dintr-o zonă cu patrimoniu cunoscut și cercetat sau doar reperat (aici ar interveni imediat poliția). Asta presupune și protejarea instantanee a oricărui sit nou. Între descoperirea unui sit și protejarea lui legală concretă pot trece, din păcate, ani. În această vreme, aceia dintre detectoriști cu ambiții de braconieri, poate puțini, dar foarte periculoși, din care unii sînt mai la curent cu tot ce se descoperă decît unii arheologi, îl pot jefui lucrînd, formal, în afara limitelor unui sit. În plus, trebuie stabilit, prin verificarea ulterioară, împreună cu arheologul, că prin descoperire nu a fost distrus contextul arheologic al obiectului. Orice discuție despre detectoare trebuie într-adevăr să plece de la definiția legală a patrimoniului, bazată pe Convenția de la La Valetta (1992), la care sîntem parte, introdusă apoi de obicei explicit în legislația națională (în Franța în codul patrimoniului, art. L510-1, la noi fiind vorba de „urmele manifestărilor umane, împreună cu terenul“ în care se descoperă bunuri de patrimoniu, art. 2, alin. 1, lit. b) din OG nr 43/2000): patrimoniul arheologic nu constă doar în obiecte, ci și în contextul lor. Asta înseamnă, practic, că distrugerea contextului unor vestigii arheologice este o distrugere de patrimoniu. Acest „context“ este Biblia pe care trebuie să jure orice arheolog, de la debutanți la directorii de muzee. De aceea, ca în mai multe landuri germane, pentru autorizația de utilizare a detectorului ar trebui sa urmezi un curs de arheologie (la capătul căruia de altfel primești, și ești obligat să folosești mereu, un sistem GPS). Toate aceste condiții nu reprezintă oricum un regim aspru: șapte state din UE nu prevăd nici o recompensă pentru aceste descoperiri, sau doar în cazuri excepționale. Recompensa cred, deci, că nu trebuie să fie nimic mai mult decît o recunoaștere, cu minimă dimensiune financiară, a colaborării unui hobbyist onest cu arheologia.

Aici trebuie adăgate două vorbe despre descoperirea „întîmplătoare“, cea recompensată prin lege. În primul rînd, e imposibil să descoperi ceva în mod întîmplător pe un sit protejat – ar fi ca și cum ai descoperi întîmplător un butoi cu vin în pivnițele unei podgorii sau bani în seiful unei bănci. Orice intervenție cu detectorul de metale pe un sit protejat reprezintă braconaj. În puține state (Cehia, Danemarca, Italia, Letonia, Lituania, Regatul Unit – fără Irlanda de Nord), o descoperire făcută cu detectorul poate fi considerată întîmplătoare în cazul în care nu e făcută pe un sit protejat. În majoritatea statelor europene totuși, inclusiv la noi după instrucțiunea 2 din aprilie 2016 (care, între altele, a clarificat cum trebuie interpretat art. 42 despre descoperiri „întîmplătoare“), se recunoaște că, atîta timp cît ai ieșit pe teren cu un detector de metale, nici o descoperire nu mai e întîmplătoare, deci recompensabilă.

Reglementarea șovăielnică în domeniul detectorismului nu protejează patrimoniul național de agresiunea reală din partea unora din utilizatorii de detectoare. Această agresiune mai profită, din păcate, și de limitele organizării sau solidarității de breaslă în arheologia de la noi, ale cărei vulnerabilități pot deveni fără voie coloana a cincea a braconierilor. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: monedă din aur de la jumătatea secolului I î.e.n.

Mai multe