Detectorism, braconaj, arheologie
Printre utilizatorii autorizați de detectoare de metale din Europa se află tatăl de ispravă care își pune o bască și iese cu fiul lui de 12 ani, duminica, să găsească obiecte vechi pe un ogor, la 2 km de orice sit cunoscut și la o adîncime la care orice context arheologic e de mult deranjat, obiecte pe care le vor dona muzeului (ele fiind oricum proprietatea statului). Tot printre ei e și omul dintr-o rețea de crimă organizată care ciuruiește coama unui deal cu o necropolă necercetată și apoi întreabă muzeul dacă îi dă mai mult decît colecționarul elvețian pentru aceste antichități pe care le-a găsit în streașina casei lui. Mulți arheologi se tem că profilul detectoristului român nu prea se înghesuie la capătul corect al acestui spectru. Aș zice aici cîte ceva despre doar două dintre căile de îmbunătățire a situației: ce ar putea face arheologii și ce ar putea face legea. Asta pentru că din lipsa de cooperare (lecțiune alternativă: vrajba) între arheologi și detectoriști, cel care pierde e patrimoniul.
Arheologii: prin definiție, breasla este cea care are o tradiție și deci ar trebui să aibă și o viziune. Organizarea instituțională și obișnuința academică a dezbaterii obligă și ele breasla să fie cea care are inițiativa de a ieși în întîmpinarea detectoriștilor, a amatorilor interesați de antichitate. Iar asta trebuie să se întîmple păcătuind mai bine prin prea multă colegialitate decît prin aroganță. Detectorismul reprezintă un mare capital de entuziasm, de cunoaștere și de resurse din care prea puțin este valorificat arheologic. Tot el are și un potențial enorm de a deveni – dintr-un hobby – sinistru braconaj arheologic. Avem deci tot interesul să organizăm evenimente precum cel din 2016, din Ungaria, unde nume-roși arheologi și detectoriști au lucrat împreună, explorînd cîmpul bătăliei de la Mohács. Să menționăm în articole științifice contribuția detectoriștilor serioși la descoperirea unor situri noi și să le asociem numele donațiilor importante. Să-i implicăm ca voluntari pe cei pasionați de arheologie (din care unii vor ajunge sau au ajuns detectoriști) în șantiere arheologice sau în organizarea de expoziții. Revenind, mi-e teamă însă că breasla arheologilor nu e deloc mai solidară, mai vizibilă public și nici mai numeroasă decît comunitatea detectoriștilor. Din cauza asta ai uneori impresia că arheologia este un fel de navă veche, greoaie, hărțuită de un fel de pirați stelari, detectoriștii; dar de legislația greoaie nu sînt vinovați arheologii. Din nou, e un război de imagine a cărui victimă e tot patrimoniul.
Legea: încep cu adevărul plictisitor și dureros – e nevoie de legi luminate, lipsite de ambiguități, cu sancțiuni perfect proporționale cu infracțiunea. Nu arheologii trebuie să se bată cu abuzurile detectoriștilor, ci legea. De cele mai multe ori, arheologii se uită la detectoriști foarte încruntați, și asta probabil pentru că văd în ei căutători de comori, o idee de care doresc neapărat să se disocieze dat fiind că înaintașii lor erau cam asta acum nici 150 de ani, dar mai ales pentru că nu există arheolog care să nu cunoască prea îndeajuns și prea îndeaproape situații în care detectoriștii au făcut porcării și au scăpat nepedepsiți. Pe cîmpurile de bătaie din Franța apar mereu schelete răvășite ale unor soldați, din care detectoriștii au recuperat cascheta sau nasturii. Cetățile dacice sînt pline de zgîrmături care se corelează ca prin minune cu apariția de kosoni la casele de licitație din lumea occidentală. Numai pentru arheologi, dar și pentru detectoriștii onești, braconajul cu detectoarele pe siturile protejate este josnic. Pentru multe din aceste infracțiuni, și cu legile în vigoare, este foarte greu să dovedești vinovăția dincolo de orice dubiu, mai ales cînd ți se opune un avocat abil, și el cu o rece pasiune pentru kosoni. Cînd ești intim convins de vinovăție, dar vinovatul nu e pedepsit, resimți furie și dispreț, pe care e ușor, deși absolut inacceptabil, să le extinzi la toți detectoriștii. Dacă legea ar elimina însă braconajul arheologic, patrimoniul ar avea evident de cîștigat, și arheologii n-ar mai avea nici un resentiment împotriva detectoriștilor, din rîndul cărora braconierii deghizați vor fi fost eliminați. Soluția nu e trasul în țeapă pentru braconaj. Nemaivorbind că degeaba prevezi amenzi de 100.000 de euro pentru distrugerea unei descoperiri arheologice, ca în Franța, dacă apoi lași portițe astfel încît ele să nu se regăsească niciodată într-o sentință definitivă. Legislația din statele europene referitoare la detectoare se întinde între foarte restrictivă (Suedia) și foarte permisivă (Marea Britanie), dar situația în România deocamdată nu are de cîștigat de pe urma unei legislații permisive. Aș adăuga aici, măcar în scopul pornirii unei dezbateri, părerea mea (în detaliu, săptămîna viitoare) că recompensarea de către stat a descoperirilor făcute cu detectorul de metale trebuie să fie doar simbolică, minimală și condiționată de proceduri clare, respectate de toate muzeele, fără defecțiuni. Pe lîngă buna sincronizare cu Codul Penal, fără care legea e doar sforăială, mai e nevoie și de mai mulți ofițeri de patrimoniu, competenți, dar depășiți de proporțiile traficului de antichități, și de primari de sate care au auzit de castrul roman aflat la 500 m de primărie. De acces public, online, la delimitările exacte ale fiecărui sit arheologic și de protejarea legală promptă a tuturor siturilor cunoscute (mai mult de jumătate nu au încă acte în regulă, deci nu au cum să fie suficient protejate). Și de regîndirea autorizațiilor de deținere și mai ales de utilizare pentru detectoare, de introducerea corectă a siturilor în planul de urbanism general etc. Limbă lemn? Da, dar cuțitul os.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: brăţară dacică din aur, wikimedia commons