Deszăpezirea, sport național?

Deszăpezirea poate deveni sport național? 

Da, da, odată cu desţelenirea şi despănuşarea. La munca de jos, tovarăşi! Pentru că unii tot tovarăşi au rămas. Nu dau drumul la căldură în gazonul de fotbal şi se miră că ninge în decembrie sau în februarie. Şi-atunci aduc deţinuţi care muncesc cu spor la lopată în aşteptarea ordonanţei de graţiere. O întrecere socialistă între brigăzile de „vărgaţi” ar putea fi introdusă în programul de iarnă la pauza meciurilor, în locul dansului majoretelor. Dansul măturilor. Hei-rup, hei-rup, o să intru să te rup! Pe terenurile bătute de intemperii ale campionatului românesc se alunecă şi se greşeşte comic şi cosmic pe gheaţă, zăpadă, noroi. În plus, e frig şi e ceaţă. Aşa e cînd ai stadioane vechi şi oameni tot vechi. Pătrunde tot peste tot, eşti ca pe cîmp, într-o epocă în care la stadioanele din alte părţi e cam ca la mall. Vin spectatorii de plăcere. La noi bate vîntul, la propriu şi la figurat. Oamenii se plîng că sînt puşi să joace pe vreme rea, dar nu se uită la vremurile pe care şi le-au făcut. E mai uşor să te uiţi la cer şi să bagi cîteva cruci. Se poate şi altfel. La Viitorul, iarba e verde ca primăvara, indiferent cît ninge. Dar acolo se vrea fotbal, ceea ce nu poate rămîne nepedepsit. Pînă la urmă, ştiţi cum se zice, zăpada e bucuria copiilor. Adică a fiinţelor lipsite de responsabilitate, fără griji, fără viitor. Oameni care trăiesc de pe azi pe mîine, îşi trăiesc clipa. Ce poate fi mai frumos? Să ningă… zăpada să ne-ngroape.