Destinul unei grămezi de litere

2 mai 2012   TÎLC SHOW

Nu am aflat că sînt un împăciuitorist

decît foarte tîrziu, în 1958, la 28 de ani,

după ce fusese declanşată lupta împotriva împăciuitorismului,

conform raportului expus la plenara CC-ului de către secretarul cu „organele“, Nicolae Ceauşescu,

eram dat afară din redacţie, încă din 1956,

împreună cu Nicola Ţic (cel despre care Eugen Barbu credea că e evreu, că îl cheamă, de fapt, Iţic, pînă cînd i s-a explicat că Nae e de pe la Deva, ardelean get-beget)

Încă din ’56, în plină Budapestă, fusesem eliminat fiindcă cineva mă turnase că susţin contrarevoluţia din Ungaria (ceea ce era adevărat) şi scrisesem un articol – scandalos de nepublicabil! – în care militam doar pentru inteligenţă, adică, precum se exprimase şeful cadrelor, cîntam la piculină cînd toţi trebuia să batem tare tobele,

de unde excluderea, motivată în cartea de muncă: „element ostil orînduirii socialiste“,

ceea ce, nu-i aşa?, nu însemna împăciuitorism.

„Nu însemna, dar se subsumează“, mi-a explicat un prieten (vitrinier la Decorativa), care mă chemase în Cişmigiu să mă convingă să depunem împreună actele, la prefectură, pentru ca să emigrăm în Israel.

L-am refuzat clar: „plec la Sinaia să-mi termin romanul cu uteciştii din ’45“.

Mult mai clar m-a lămurit ce înseamnă împăciuitorismul, tot atunci, în ’58 (nu mai repet la ce vîrstă, să nu se creadă că îmi cer scuze cu vîrsta...), mult mai larg mi-a deschis ochii, chiar dacă era întuneric, o prietenă, într-un parc (aţi observat cîte fenomene revoluţionare şi contrarevoluţionare s-au petrecut în parcurile bucureştene?)

comunicîndu-mi că luase un vot de blam fiindcă recunoscuse în şedinţa aceea cu lupta împotriva împăciuitorismului că a continuat să se vadă cu Ţic şi cu mine după excluderea noastră.

Asta însemna împăciuitorism: a te vedea cu excluşii – cu duşmanii orînduirii – prin urmare, logic şi partinic, nu puteai să săvîrşeşti o asemenea greşeală decît influenţată de ei; cu ei nu era admisibil să fii în contact. Ei – în terminologia raportului – trebuiau să fie lichidaţi

„fiziceşte?“, am întrebat-o şăgalnic (eram din ’57 în posesia termenului, tradus din rusă, după raportul Hruşciov, „scriitori smulşi fiziceşte vieţii“, valabil şi pentru Babel al meu)

„Ei, fiziceşte!“, a murmurat ea, îmbrăţişîndu-mă într-un unic fel, acela prin care se subînţelege „mai dă-o încolo de problemă“.

Nu m-am lăsat lichidat şi, zile întregi, să zicem aşa, mergînd pe ascuns la cinematografe de cartier

– ţin minte că am văzut de trei ori în şapte zile Glinca, filmul preferat al lui Stalin, cu uvertura aceea duduitoare la Ruslan şi Ludmila –

ieşind de la film şi aşezîndu-ne în plăcintării obscure, mai în glumă, mai în serios, am căutat, în limbajul viguros al epocii, „rădăcinile împăciuitorismului meu“.

De unde venea? De la mama, pianistă romanţioasă? De la tata, care mă bătea crunt dacă-i umblam la colecţia filatelică? De la bunică-mea, care emigrase legal plecînd la Gara de Nord cu o garoafă în mînă pentru a-i mulţumi astfel, vizibil, ţării în care se născuse? De la Armata de cavalerie a lui Babel citită în franceză, dată pe sub mantaua lui de ploaie de către Millo Petroveanu, la restaurantul Berlin...? I-am povestit ce însemna la Babel „internaţionala oamenilor buni“, idee curat subversivă la ora aceea, încredinţîndu-i că era scriitorul meu de bază în tot ce trăim.

Hălăduind astfel printre rădăcinile desigur mic-burgheze, într-o bună zi am emis ipoteza că împăciuitorismul meu putea izvorî şi din imposibilitatea de a fi invidios. „Nu ştiu ce înseamnă invidia.“ Ea a rămas înţepenită şi întru totul serioasă cum n-o înregistrasem niciodată, mi-a spus, severă: „Nu se poate... Nu se poate să fii scriitor şi să nu invidiezi pe nimeni“. I-am repetat „habar n-am ce-i invidia...“ „Minţi!“, şi m-a pus să jur, i-am jurat şi de atunci nu ne-am mai văzut, deşi eu am mai căutat-o cu telefoane nocturne la care mi-a răspuns laconic, fără vreo perspectivă; o singură dată a avut tăria să-mi spună clar că nu-i place să aibă de-a face cu oameni care mint sub jurămînt; am fost ironic, recunosc, şi i-am urat să lupte, mai departe, cu noi şi noi succese, în lupta cu împăciuitorismul.

A dispărut din viaţa mea, deşi nu pot spune că nu a lăsat urme; am avut zile în care doream cu o anume intensitate – pe scurt: dor – s-o revăd, să o rog să-mi dea explicaţii, eventual să ne împăcăm, sfidînd humorul inerent expresiei; de neuitat rămîne ziua cînd – conform patimii mele de a lega pariuri cu destinul – am hotărît să fiu 48 de ore sincer invidios pe toţi confraţii mei, de la Mazilu la Titus Popovici, şi-n caz de victorie ea să mă sune a treia zi şi să mă cheme să vedem... fixasem şi filmul, nu-l mai ţin minte. Probabil că nu am putut să fiu şi sincer, şi invidios, fiindcă ea nu m-a chemat şi mi-e greu acum să pun pe hîrtie cîte bune şi rele despre ea mi-au trecut prin pix.

Zilele trecute am aflat că s-a prăpădit în Australia, unde, de mult auzisem, vag, că se măritase cu un celebru anestezist local. A fost cea mai intransigentă femeie din cîte am întîlnit; singura care a înţeles – ca şi Stendhal – că invidia e cel mai serios sentiment uman; după atîţia ani, tot nu-l posed şi nu mai am ce face. Rămîn un împăciuitorist, chiar dacă azi e mult mai grav, deoarece grămada aceea de litere s-a redus la trei: laş! Nu mă pot lichida, mai ştiu încă pe de rost uvertura la Ruslan şi Ludmila.

Mai multe