Despre vînătoare
N-aş putea spune cu exactitate de ce mi-a displăcut ideea de vînătoare, încă din copilărie. Pot invoca, bineînţeles, argumentul masacrului animalier – care, cred, dezgustă pe oricine, la rigoare, chiar şi pe amatorul de experienţe cinegetice –, dar nu e vorba numai despre aceasta. Nu sînt neapărat un „sensibilicos“ gata să închidă televizorul (sau ochii, după caz) la primele scene mai „intense“ din Scream ori Psycho. Bănuiesc faptul că la mijloc ar fi lipsa crasă de fairplay din interiorul actului vînătoresc. În pofida tuturor pledoariilor pro domo, vînătoarea rămîne un ritual degradant, din cauza inechităţii pe care se întemeiază. Omul – suveran al tehnologiilor – ucide (sub protecţia unui arsenal înfiorător) o vietate sălbatică, hăituită pînă la disperare în propriul habitat natural, habitat pe care, într-o prelungire delirantă a fatalităţii, nici nu are cum să-l părăsească vreodată, altfel decît prin extincţie. Finalitatea şi, ca atare, „raţiunea“ supremă a acţiunii devin plăcerea în sine a agresorului, aşa-zisul lui „morb“ vînătoresc. Este aici o disproporţie ontologică ce-l situează pe individul-vînător sub clasa primatelor. A te lupta cu tigrul, în tradiţia inubliabilului Tarzan, a ucide „căprioara în Munţii Carpaţi“, cu biciul foamei pe spate, a te apăra de haita de lupi ori de ursul brun, în adîncimile codrilor, este cu totul altceva. În asemenea situaţii intervine instinctul conservării speciei şi, conform legii fundamentale a naturii, el poate fi exercitat nestingherit, fie şi în dauna altor ramuri ale bestiarului terestru. A te duce, însă, echipat ca un puşcaş marin, prin pădurile patriei, şi a împuşca (frecvent, la foc automat), cu un sadism greu de conceptualizat, iepurele de cîmp, năucit de gonaci, vulpea derutată ori mistreţul înfometat, asta mi se pare un gest pur şi simplu criminal.
Există, desigur, o categorie profesională a vînătorilor. Utilitatea sa se află dincolo de orice discuţie. Nu poţi lăsa o zonă atît de complexă, precum echilibrul ecologic, fără un minim control uman. Din această perspectivă, intervenţia vînătorului profesionist nu pare doar necesară, ci şi pe deplin lăudabilă. De altfel, membrii segmentului în discuţie sînt, din ceea ce am putut să observ în ultimii ani, în manifestările eterogene de autocivilizare demonstrate de societatea noastră, cam singurii inşi dotaţi cu impuls autentic de protecţie a mediului. Ajutaţi de informaţii empirice asupra mersului lucrurilor în universul înconjurător, ei nu ucid niciodată gratuit exemplarele faunei, asigurînd – după puterile lor şi după minimalul suport legal – apărarea pădurilor româneşti. Impostorul sangvinar pe care îl aveam în vedere este, în fapt, autointitulatul „vînător amator“, distrugătorul fără scrupule al balanţei naturii, în scopuri strict personale, grefate pe o nevoie rudimentară de divertisment violent. „Vînătorul“ în cauză e, în mod invariabil, exponentul „claselor superpuse“, aparţinînd burgheziei de tranziţie (corespondentul vechilor aristocraţi europeni, care vînau similar, lipsiţi de grija apăsărilor de conştiinţă, dar care deţineau măcar scuza educaţiei primite într-o cultură patriarhală, autarhică, şi nu într-una democratică, deschisă, liberală...). Acest personaj superficial – construit pe tiparul cel mai elocvent al parvenitului economic – şi-a creionat o identitate vînătorească, forţat de noile circumstanţe sociale. România – aidoma tuturor sistemelor bazate pe un soi de tribalitate ajustată la tipare actuale (echivalente se găsesc prin Asia, Africa şi America de Sud) – încurajează postura macho pentru liderul de orice tip. (A se vedea vizitele anuale făcute de noii potentaţi europeni pe domeniile vînătoreşti autohtone!) În bunul obicei „ştăbesc“ al locului, vînătoarea a devenit activitatea perfectă pentru susţinerea unei astfel de ipostaze.
Totuşi, actul vînătoresc ascunde, prin înseşi semnalatele sale disproporţii, un profil moral total opus celui asumat, de regulă, de către civilizaţia macho. În lichidarea turmei de porci mistreţi cu mitraliera sau în doborîrea ursului de o tonă, cu ajutorul puştii cu lunetă (eventual, în infraroşii), nu descoperim bărbăţia arhetipală, ci un întristător puţoism „postmodern“. Figurile vînătorilor actuali nu trădează cine ştie ce vitejii dacice – în momentul în care, cu emfază, sînt împopoţonate cinegetic –, ci lasă, necondiţionat, impresia retardului fizic şi psihic. Supraponderali, muiaţi de confortul zilnic şi, mai ales, de chiolhanul experimentat plenar, încă înaintea ieşirii cu puşca pe teren, personajele respective, croite mai curînd după parametri politici şi financiari decît marţiali, par să facă reclamă la iaurturile Activia (dacă ne vom opri asupra zîmbetului relaxat, de uşurare, care le acoperă obrajii îmbujoraţi), şi foarte puţin la tradiţiile de masculinitate opulentă ale populaţiei indigene. În fond, pe acest decalaj dintre aparenţă şi realitate se articulează şi explicaţia ultimă a nedemnului lor hobby. Asemenea „eroi“ de melodramă disimulează, în apetitul sangvinar, neputinţa etică şi psihologică de a se confrunta cu existenţa adevărată. Cocoloşiţi şi acoperiţi de mantaua atotcuprinzătoare a politichiei şi de avantajelor sale, ei dau dovadă de laşitate în raportul brutal pe care îl stabilesc cu animalele pădurii. Din fericire, uneori, mai greşesc ţinta, pulverizîndu-şi – reciproc – porţiuni anatomice sensibile. Este atunci, acolo, să recunoaştem, fie şi pentru cîteva clipe, vechiul modus operandi al justiţiei divine, care, la un moment dat, îşi va urma cursul firesc.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.