Despre un sentiment cît se poate de suspect

1 septembrie 2011   TÎLC SHOW

Simona Vlad, o mai veche corespondentă necunoscută la faţă, dar expresivă în sensibilitatea morală şi stilistică, îmi scrie cu privire la două „note informative“ ale mele din Dilema veche (nr. 384, 23 iunie 2011); una în care observam la cineva că „vanitatea îi este mai dezvoltată decît inteligenţa“; o a doua, mai largă, în care relatam despre o persoană pe care „o descurajează tot mai mult că nu cunoaşte nici un specialist notoriu în modestie, mai toţi (poate cu excepţia lui Cehov) apărîndu-i ca impostori“. 

„...E o experienţă amară pe care am trăit-o şi eu. Din prea multă grijă de a nu părea vanitoasă ori meschină sub o formă sau alta, m-am simţit ispitită să ofer cumva o probă necesară de modestie şi prin asta am dat dovadă exact de lipsa ei. Fireşte, la mine am observat-o tîrziu, deh; am observat-o în schimb la alţii: neîncrederea în spiritul de observaţie al celui care ne analizează, experienţa cotidiană şi inconştientul colectiv (care ne învaţă de mici că mulţi oameni aparent buni şi în banca lor ascund adesea vanitoşi veritabili) cuplate cu dorinţa de a ne disocia cu orice preţ de asemenea pretender-i stîrnesc acest impuls neinspirat. De aici şi izul de impostură răzbătînd din mai toate discursurile care, în loc să emane firesc modestia autorului, o apropie de poză. Cînd te acaparează teama de a nu-ţi fi observată modestia, ratezi orice şansă de a rămîne modest. Şi mai trist e că lucrul ăsta ni se întîmplă mult mai des decît putem realiza. (sublinierea mea, R.C.)

De altfel, am de la o vreme sentimentul apăsător că orice comunicare riscă să devină un act de intruziune, că oricît ne-am strădui noi să-l epurăm, oricît ne-am strădui să menajăm o sensibilitate a cuiva, e imposibil să nu-i rănim alta sau chiar două. În lumina acestor «descoperiri», ori de cîte ori îmi trece prin cap că am comis sau s-ar putea să fi comis asemenea indelicateţi, simt nevoia să-i zic interlocutorului meu: «Înţelege că am vrut să spun altceva de dimineaţă, dar nu am găsit tonul.»“ 

Într-adevăr, în problema asta, a modestiei, cel mai greu – dimineaţa, la prînz şi seara – este să găseşti tonul potrivit, convingător, atît pentru tine cît şi pentru celălalt. Există o sentinţă mortală: „Numai proştii sînt modeşti“, de mare succes la intelectualii neisprăviţi, precum îi numesc pe aceia care nu-s la curent cu progresele inteligenţei ajunse în stadiul de a gîndi oximoronic, antitetic şi chiar antietic; de aceea avem trufaşi care – cu o inteligenţă expertă – sînt încîntător de modeşti, de aceea cunoaştem şi modestia orgolioasă, ostentativă, plus modestia strategică, perversă, nu numai ipocrită. Există chiar o tehnică a modestiei de care poate fi bănuit şi Cehov atunci cînd, orice laudă la adresa lui fiindu-i insuportabilă, deturna vorba şi-l întreba pe interlocutor dacă la magazinul din colţ se găsea marmeladă... Încercaţi metoda şi veţi fi imediat taxat de fals în declaraţii. Cine l-ar mai crede, la „luciditatea“ cu care se lucrează azi? Căutăm experţi în modestie, nu găsim, avem însă specialişti în demitizarea ei. La drept vorbind, orice modestie este suspectă, fiindcă nu-i naturală omului. Vanitatea, da, e firească, modestia nu, de unde sarcasmul celebrei exlamaţii din Azilul de noapte: „Omul, ce mîndru sună acest cuvînt!“, intepretată, realist-socialist, ca o maximă umanistă. Gorki era mult mai sever. În fine, nimeni nu a batjocorit modestia ca aceia care au scris pe toţi pereţii şedinţelor că „modestia e podoaba cea mai de preţ a comunistului“, care, în gura unui Stalin, a unui Ceauşescu, te înfiora.

Întîmplarea – însoţind inconştientă textul Simonei Vlad – face ca în aceste zile să mă urmărească insistent o frază din romanul foarte bun al Martei Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului. În satul acela ardelenesc, circula o vorbă dură: „(acela) ştie să se fălească cu pricepere“. Nu cred că exagerez socotind-o ca o variantă ardelenească – mai concisă, însă deloc simplificatoare – a obiecţiei decisive din Demonii, emise la confesiunea lui Stavroghin de către călugărul Tihon. Fără să încerc o definiţie a modestiei – ea nu se poate „învăţa“ nici de pe Google şi nici din Biblie –, mă gîndesc că un resort de bază al ei este acesta: a nu şti să te făleşti cu pricepere, să nu disperi din cauza acestei neştiinţe, să nu încerci a o „corecta“, ba chiar s-o ocroteşti în tăcere, ca pe un secret bine tăinuit al demnităţii tale, pentru ca, spre un anume sfîrşit, să poţi fi mîndru (vai, e inerent) că nu te-ai priceput niciodată să te făleşti.

Mai multe