Despre statul român şi obezul capturat de rudele hrăpăreţe
În faţa valului de nemulţumiri concretizat sub forma grevei generale de la finele lui mai, care ne va ţine paralizaţi o vreme, mă întreb de ce Guvernul României, dacă tot este nevoit să aplice terapii de şoc, nu o face într-un mod mai inteligent, care să provoace mai puţină revoltă în rîndurile populaţiei. De ce, în loc să taie la toţi bugetarii în mod liniar, lovind grav în cei defavorizaţi, Guvernul nu aplică reduceri progresive, care să ia mai mult celor cu venituri barosane şi să îi lovească mai puţin pe cei cu venituri care abia le acoperă traiul necesar?
În primul rînd, reacţia populaţiei şi a sindicatelor ar fi fost cu certitudine mai puţin furioasă. „Mă duc la greva din 31 mai nu pentru că m-ar afecta personal ceea ce vrea să facă Boc, ci pentru că e o nesimţire să tai pensiile unora care şi aşa mor de foame“, îmi spune un taximetrist mai guraliv, categorie de la care iau, de obicei, pulsul societăţii. În timp ce în România opoziţia politică se opune din principiu şi numai de-a dracului, omul de rînd are ceva mai mult bun-simţ şi discerne între ce e just şi injust. La fel şi sindicatele. De altfel, Bogdan Hossu, liderul Cartel Alfa, a şi declarat că ceea ce i se pare lipsit de etică este distribuţia neeşalonată a reducerilor, care nu ţine cont de cei defavorizaţi. Cel mai bun exemplu că sindicatele nu sar în sus ca opoziţia, numai ca să se bage în seamă, este cazul proiectului de lege privind pensiile speciale, cînd sindicatele nu numai că nu s-au opus eliminării privilegiilor, ci au susţinut ferm principiul universalităţii sistemului de pensii, chiar dacă pentru asta liderii de la nivel de confederaţie au trebuit să înfrunte mînia puternicelor federaţii afiliate (sindicatul poliţiştilor din Cartel Alfa, de exemplu). Tind să cred că, dacă Guvernul ar fi tăiat veniturile cu cap, poate am fi reuşit să evităm o grevă generală.
Chiar şi din punct de vedere economic, o reducere progresivă ar fi avut mai mult sens. Cînd venitul cuiva este de 800 de lei, este de presupus că omul acesta nu are cum să pună un ban la ciorap, nici dacă vrea, şi întreg venitul său e direcţionat către consum. Or, cei 25% din banii tăiaţi bugetarilor cu venituri mici vor fi bani care vor afecta nemijlocit şi negativ consumul. Cineva care pretinde, asemenea actualului Guvern, că doreşte să relanseze economia, nu doar să chivernisească bani la bugetul de stat, ar trebui să ia în calcul şi acest efect.
De ce nu o face? Este actualul guvern atît de incompetent? Mă îndoiesc, pur şi simplu gîndindu-mă la unii dintre consilierii bine educaţi ai premierului şi la faptul că aceste măsuri au fost totuşi agreate de FMI, care numai de incompetenţă nu poate fi acuzat. Nici rea-voinţă nu cred că este: păcatul tuturor guvernelor din ultimii ani a fost mai degrabă excesul de linguşeli electorale plătite cu banii altora şi deja e clar că, cel puţin pe termen scurt, PD-L va pierde voturi – după cum anunţa Sever Voinescu. Am putea crede că, în sfîrşit, PD-L-ul şi-a clarificat orientarea ideologică şi s-a repliat pe valorile dreptei ultra-liberale, dar ar fi prea optimist să ne închipuim că aşa, din senin, un partid românesc îşi fundamentează politicile pe principii doctrinare, şi nu constrîns de împrejurări.
Cauza acestor măsuri prin care Guvernul taie harcea-parcea, de la vlădică la opincă, fără pic de discernămînt, este una mai gravă şi mai tristă: este neputinţa statului. Este slăbiciunea unui stat captiv, incapabil să aplice altceva decît măsuri simpliste, care nu necesită eforturi de coordonare, obiectivitate, analiză. Să ne înţelegem: un stat supradimensionat ca statul român nu e neapărat un stat puternic, iar virtutea primă a unui stat puternic nu este dimensiunea, ci eficienţa.
Numai un stat puternic poate să implementeze măsuri ţintite, diversificate şi complexe. E simplu: să spunem că vrei să tai veniturile diferenţiat, cu 50% celor cu salarii de peste 5000 lei, 25% celor cu salarii între 3000-5000 lei şi tot aşa. Dacă eşti un stat puternic, atunci eşti în stare să pui în funcţiune aparatul administrativ şi birocratic pe care îl ai la dispoziţie ca să mişti lucrurile şi să implementezi măsurile iniţiate. Dacă eşti un stat slab şi captiv, se va întîmpla în felul următor: peste noapte, directoraşii numiţi politic, membrii de partid şi toţi „piloşii“ vor inventa şi descoperi zece chichiţe legale prin care să îşi vadă venitul diminuat pe hîrtie, în următoarele luni, pentru a evita reducerile, pînă cînd furtuna va fi trecut, iar apoi şi-l vor creşte la loc. Iar tu, ca stat, vei constata că nu prea ai de unde să tai, deşi pînă mai ieri îţi dădeai duhul plătind salarii care s-au evaporat peste noapte. La fel, e mai avantajos să operezi reduceri salariale decît să dai oameni afară: dacă eşti un stat funcţional şi puternic, şi nu statul nepoţilor, cumetrilor şi verilor partidului de la putere, atunci sînt şanse mari ca acele concedieri să aibă la bază criterii meritocratice. Dacă eşti un stat capturat de rubedenii, atunci poţi fi sigur că a doua zi după concedieri, în aparatul tău administrativ procentul rudelor va fi şi mai mare, şi vei fi rămas fără cei cîţiva oameni buni care făceau munca tuturor.
Şi atunci, ca stat, eşti pus în faţa dilemei următoare – încasezi zece palme zdravene (a se citi greve, proteste, huiduieli) şi te alegi cu ceva economii la final sau încasezi doar cinci palme şi la final te întrebi pentru ce? Ce ar fi trebui să facă Guvernul Boc – să taie la toţi bugetarii 25% din salariu, riscînd o grevă generală prelungită, dar avînd şanse mari să reducă cheltuielile cu 2% din PIB, sau să încerce să taie diferenţiat, nemulţumindu-i pe mai puţini, dar riscînd ca, la final de an, să constate că cheltuielile cu salariile bugetarilor au crescut în pofida tăierilor? Şi atunci ce să facă, să ia dl Boc unul cîte unul dosarele a un milion şi jumătate de angajaţi şi să decidă cui şi cît îi taie şi pe cine concediază sau ba? Este absurd! A existat cel puţin o tentativă similară prin luna februarie, cînd, din dorinţa de a limita abuzurile administraţiei, un memorandum de guvern făcea obligatoriu avizul prim-ministrului pentru cheltuielile de promovare efectuate de autorităţile publice. Rezultatul – zeci de milioane de euro din proiectele europene blocate, proiecte care ajungeau să fie semnate de premier numai după intervenţii la nivel înalt, pentru că, orice s-ar spune, un premier nu se poate substitui unui aparat birocratic. Altfel spus, cu un om nu se face Statul.
Fiind un stat supradimensionat şi obez, statul român are toate caracteristicile specifice obezilor şi, în special, faptul că posibilităţile sale de mişcare sînt limitate şi se află mereu la cheremul altora, ori de cîte ori vrea să facă o mişcare mai complexă; cînd acestea din urmă sînt nişte rude hrăpăreţe al căror scop nu e să-l facă pe obez să se deplaseze, ci să-i golească buzunarele, nu e greu să ne imaginăm cît va avansa obezul către destinaţia sa. Acţiunile unui stat slab par adeseori stupide, neinspirate şi chiar contraproductive, dar sînt singurele pe care le poate face. Dacă am fi avut norocul de a nu fi trăit într-un stat capturat de mătuşi şi veri hrăpăreţi, probabil că astăzi nici nu am fi fost în situaţia de a le fi tăiat salariile harcea-parcea şi acestor mătuşi, şi unor angajaţi care îşi fac treaba.