Despre parvenire
– Draga mea, am ajuns o societate de parveniţi! oftează bătrîna doamnă.
– Într-un fel, toate ţările postsocialiste sînt societăţi de parveniţi… îi replică prudent tînăra franţuzoică, încercînd să n-o jignească.
Mă obsedează de cîteva zile această frîntură de dialog pe care am surprins-o, întîmplător, pe stradă. Ce-o fi vrut să spună franţuzoica? Şi dacă are dreptate? Dar în ce sens?
Sigur nu în sensul restrîns, extrem de peiorativ şi eminamente moral cu care a intrat acest franţuzism în uzajul limbii noastre. Mult mai vechiul „a parveni“, din latinescul pervenire, era mai neutru, mai apropiat de „a ajunge“, „a reuşi“. Poate că de aici trebuie începută „hermeneutica“ acestui dialog.
În orice caz, dacă înlăturăm adaosul excesiv de reprobabil din semnificaţia parvenirii, obţinem o definiţie de genul următor: o persoană care a ajuns, prin ambiţie şi un concurs de împrejurări favorabile, la o situaţie socială dorită şi superioară, pentru care nu are însă „modul de utilizare“ corespunzător – sau, cum spun francezii în ale lor dicţionare, le savoir-vivre potrivit. În acest sens, mai degrabă sociologic decît etico-estetic, aş încerca să descifrez mai departe sentinţa tinerei franţuzoaice.
Din această perspectivă, lucrurile devin brusc cît se poate de clare: evident că toate ţările postcomuniste nu au cum să fie altfel – măcar într-o măsură şi măcar pentru o vreme – decît societăţi de „parveniţi“. Marea decompresie din ’89 izbucneşte aproape peste noapte într-o lume de clase, nu de caste, în care poziţiile sociale sînt însă aproape la fel de siluit îngheţate, astfel încît după Revoluţie fiecare dintre noi a devenit liber să se repoziţioneze în noua societate, conform cu visele, frustrările şi refulările sale anterioare. Cu toţii am dorit să „parvenim“ la situaţii pe care înainte nici nu le visasem, iar acum le consideram îndreptăţite. „Concursul de împrejurări“ i-a ajutat pe cei mai îndrăzneţi, dar aproape nici unul nu stăpînea „modul de utilizare“ al poziţiei sociale la care, eventual, parvenise sau era pe cale să parvină. Şi, dacă stăm să ne gîndim puţin, nici nu prea ar fi avut cum. Oricum, frenezia parvenirii fusese lansată, iar aceasta era un lucru firesc! Cea mai vizibilă a fost, evident, categoria (alt franţuzism!) de nouveaux riches, a „burghezilor gentilomi“, a celor „cu bani, dar fără cultură“. Poveste veche şi mereu surprinzătoare. De la „cocalari“ la „baroni“ şi „moguli“, ea a împînzit ţara şi a populat imaginarul colectiv. Unii dintre ei au început să-şi facă însă temele culturii de firmă şi au dispărut în spatele geamurilor fumurii ale multinaţionalelor. Mult mai puţin evident a fost cazul „oamenilor de cultură“, posesori ai unui solid savoir vivre, dar nu şi al unui savoir faire potrivit poziţiei sociale în care i-a plasat concursul de împrejurări din 1996. Cei 15.000 de specialişti care trebuiau să schimbe definitiv faţa „parvenitismului“ s-au dovedit a fi, în cel mai bun caz, oameni subţiri, dar lipsiţi de „modul de utilizare“ a puterii pe care îşi doriseră şi se considerau îndreptăţiţi să o gestioneze. Aceştia au devenit astfel „parveniţii“ bine-crescuţi ai celei mai mari ratări naţionale din ultimii douăzeci de ani. De atunci, parvenitismul cu bani, dar fără cultură, n-a mai putut fi stăvilit.
Nici asta nu ar fi însă chiar catastrofal. Am spus mai sus că frenezia parvenitismului a fost firească. Mai mult, ea este un motor al dezvoltării. Unii, mai de mult, au numit-o acumulare primitivă de capital. Ea este (mai mult sau mai puţin) inevitabilă. Cînd însă ea se aşază şi se instituţionalizează, lucrurile devin mai grave. Nu (doar) din motive morale, ci în primul rînd economice: pentru establishment-ul parvenit, orgoliul bate interesul! Parvenitul, mîndru, dar nesigur de noua sa poziţie, are nevoie permanentă de confirmare, de „recunoaştere socială“ şi face totul pentru a o obţine. Este dispus chiar să piardă bani pentru a-şi asigura imaginea de om plin de bani – ceea ce dăunează grav economiei de piaţă...
Toate acestea se exprimă poate cel mai plenar în ambivalenţa de-a dreptul freudiană a manelelor în imaginarul nostru colectiv. Pe de o parte, ele sînt expresia mereu adusă la zi şi neinhibată a parvenirii sociale. Pe de altă parte – şi tocmai de aceea –, manelele se expun ca ţap ispăşitor ideal, ca obiect al exorcizării naţionale a unui rău general care începe să ne înăbuşe. Majoritatea dintre noi sîntem „parveniţi“ mai mici sau mai mari, dar blestemînd „maneaua“ ca pe ducă-se pe pustii, răul nu mai este în noi, ci în afară, şi poate fi astfel îndepărtat. E banal, dar totdeauna eficace: se cheamă mecanism de apărare.
Toate acestea îmi aduc aminte de un alt episod, petrecut în urmă cu aproape douăzeci de ani. Eram pentru prima dată la Paris şi prima dată pentru mine cînd un mare profesor de la Sorbonne mă invita la masă.
Aproape că-mi venea să iau o piatră în gură. Nu mică mi-a fost deci uimirea cînd l-am văzut pe marele om uitîndu-se la meniurile afişate în exterior, comparînd şi evaluînd restaurantele pentru a găsi unul „comme il faut“, adică nici prea snob, dar nici prea popular. Ce zgîrciob! – mi-am zis eu atunci în sinea mea. De-abia mai tîrziu am înţeles că aceasta era doar expresia banală a unei societăţi aşezate, în care indivizii nu mai sînt bîntuiţi de nevoia de a arăta mai mult decît sînt, de a-şi demonstra reuşita şi de a cheltui în consecinţă mai mult decît e cazul. Cei care reuşiseră să „parvină“ cunoşteau deja „modul de utilizare“ al poziţiei lor sociale şi nu se îndepărtau prea mult de acesta. Din acest punct de vedere, se poate spune astfel că România este încă o societate de „parveniţi“ imberbi, dar mulţi...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.