Despre nebunia socială

14 noiembrie 2012   TÎLC SHOW

Am folosit şi în alte rînduri conceptul de „nebunie socială“, datorită expresivităţii sale deosebite în raport cu starea de lucruri românească a prezentului. Noţiunea nu-mi aparţine. Vine din psihiatrie şi descrie, prezumtiv, unul dintre stadiile ultime de disoluţie civică a unei societăţi. Psihoza colectivă reprezintă incapacitatea colectivităţii de a mai distinge (ca grup) între bine şi rău, între raţional şi iraţional. Ea marchează punctul de debut al entropiei unui sistem uman dat. Deşi mulţi deja se gîndesc, probabil, că intenţionez să vorbesc mai jos despre uşurinţa cu care noi intrăm în crize politice şi economice majore, acceptînd astfel, pe termen lung şi, aparent, lipsiţi de mari îngrijorări, degringolada ca mod de viaţă, voi spune din start că nu pe acest palier se potriveşte nebunia socială, asemenea unei mănuşi, mentalitarului românesc (accept totuşi, fără rezerve, că şi multitudinea de „crize“ constituie, pînă la urmă, tot un simptom de dezechilibru psihic la nivel comunitar!). Nu perspectiva de ansamblu devine instrumentul de măsură al acestei anomalii, ci, oricît ar părea de paradoxal, amănuntul cotidian, în interiorul căruia viaţa abundă de semnificaţii. Abulia sistemică se vede, aşadar, mai ales în detalii, în automatismele aşa-zicînd „minore“ al comportamentului public, bineînţeles pentru cine (mai) are timp să le observe.

Un profesor american (dispărut, din păcate, recent, dintre noi) a predat, pe la începutul anilor 2000, literatură, pentru un semestru, la Universitatea din Iaşi. Tom Erskine (aşa se numea omul în cauză), un bon viveur de felul lui, privea cu simpatie imensă, dar şi cu surprindere nedisimulată, obiceiurile de convivialitate autohtonă. Într-o zi, mi-a mărturisit deschis: „Codrin, sînt uimit de toleranţa regulamentelor voastre faţă de consumul de alcool în Universitate. Nu vreau să mă înţelegi greşit, mă simt foarte bine aşa, aproape că nu-mi vine să cred că e adevărat, dar nu pot să nu mă gîndesc că, în campusurile americane, ceva similar ar fi de neimaginat. Tu ai stat ceva vreme prin universităţile noastre şi ştii că, dacă un student te-ar simţi acolo că ai băut, fie şi o gură de şampanie, şi te-ar reclama la administraţie, ţi-ai pierde instantaneu slujba“. Ştiam, cum să nu ştiu, „amănuntul“, însă, acomodat cu schizoidia culturală locală („una-i America, alta-i România“), nu-mi mai permiteam să-l observ sau să-i analizez implicaţiile. Faptul că, la noi, lumea celebrează prin instituţii (nu doar prin universităţi), în intervalul programului oficial de lucru, cu alcool, onomastici, zile de naştere şi diverse alte sărbători intră într-o normalitate a locului, reversul apărînd mai curînd, pe meleaguri mioritice, drept un exotic exces de intransigenţă etică.

Nu de mult, presa a relatat, cu o anumită voioşie (am avut senzaţia) despre profesorul de liceu din Lugoj care a publicat un fel de „autobiografie sexuală“. Cartea era dedicată, necondiţionat, propriilor elevi. Curiozitatea venea din „normalitatea“ derulării evenimentului. Televiziunile au prezentat imagini de la lansarea volumului. Dascălul (îmbrăcat elegant) vorbea, la microfon, unor tineri studioşi, fiind secondat de doi bărbaţi serioşi (pesemne, tot profesori), cu rol, desigur, de „critici literari“. Atmosfera avea un colorit sobru, de mare eveniment cultural. Imaginile se derulau în fundal, prim-planul ecranului oferindu-ne citate selectate, cu atenţie, din tomul erotic. Le-am parcurs cu interes. Speram, pe ultimele nanosecunde dinaintea intrării în angoasă ireversibilă, la scuza apariţiei vreunui nou Henry Miller, ascuns în tipologia măruntă a dascălului de tîrg transilvan. Nu se punea, din nefericire, problema. Talentul literar al domnului profesor era tot atît de vizibil precum cel al motanului Chioruţu’ pe care-l hrănesc, de două ori pe zi, în faţa blocului. O însăilare defazată de episoade cu erotism rudimentar şi brutal, în jurul cărora se articula metafizica adolescentului întîrziat, degrabă psihanalizabil în laboratoare de specialitate. Tonul „confesiunii“ rămînea pretutindeni trivial şi opac, fără o minimă tresăltare artistică, compulsiv sexual, trădător de patologii subliminale.

Şi totuşi, situaţia era privită de cei implicaţi (autor, public, colegi, presă şi, înţeleg, autorităţi – rămase apatice în faţa acestui spectacol „didactic“) cu lejeritate, poate doar cu niscaiva umor. Directoarea colegiului de unde provine insolitul autor a precizat că protagonistul este „un coleg bun şi un excelent profesionist“. Nimănui nu i-a dat tîrcoale senzaţia vreunei incompatibilităţi deontologice, nimeni n-a fost uimit de altceva decît, cel mult, exotismul întîmplării. O senzaţie de normalitate absolută respira, psihologic vorbind, prin toţi porii amintitului moment. Nu sînt un conservator cu sensibilităţi pudibonde, dar am, mărturisesc, nostalgia societăţilor sănătoase mental, cu paliere clar conturate, funcţionale complementar. A fi profesor şi a-ţi exhiba obsesiile sexuale într-o „autobiografie“ prezentată drept carte pentru (propriii) elevi rămîne, şi după cele mai radicale standarde de liberalism, o formă de disfuncţionalitate colectivă, o eroare de concepţie a mecanismului comunitar, o anomalie de aşezare în dinamica existenţei. Insensibilitatea faţă de diformitatea etică a episodului, raportarea la el ca la o faţetă diferită de „normalitate“ (ceva adică abordabil la nivel de „ştire“!) indică, aş zice, începutul nebuniei sociale. O singură dilemă am totuşi la sfîrşitul acestui comentariu: ce se întîmplă cînd normalitatea majorităţii devine anormalitatea unei minorităţi? Mi-e frică de ce ar putea răspunde psihiatrii.  

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Mai multe