Despre logica juridică și adevărata viață a dreptului

28 octombrie 2021   TÎLC SHOW

Normele juridice conțin prescripții de comportament (comenzi, permisiuni și interdicții) menite să asigure schimbarea de la o situație prezentă la o situație viitoare. Acțiunile (actele, abținerile) și activitățile (cu durată mai mică sau mai mare) omenești sînt reglementate ca mijloace prin care se realizează această schimbare. Un legiuitor înțelept trebuie să țină seama de distincția dintre ceea ce este necesar, ceea ce este posibil și ceea ce este imposibil, astfel încît normele juridice să fie în mod rațional aplicabile. De aproape un secol, filosofii dreptului și logicienii au făcut cercetări aprofundate pentru a descifra mecanismele subtile și complexe prin care sistemul dreptului obiectiv (înțeles ca realitate autonomă, ca ontologie normativă) direcționează acțiunile și activitățile subiectelor de drept, în raporturile dintre ele, ca agenți ai schimbării de la o situație prezentă la o situație viitoare. Logica propozițiilor a fost asociată în mod firesc cu logica schimbării și cu logica acțiunii în infrastructura logicii deontice pentru a oferi o imagine cît mai fidelă a proceselor de elaborare a normelor juridice și de aplicare a lor în practica socială. Ontologia normativă a justificat dezvoltarea acestor domenii noi ale logicii pentru a pune mai bine în lumină aspectele particulare ale epistemologiei, praxiologiei și axiologiei în universul  juridic. Din această perspectivă, dreptul obiectiv nu este doar o simplă reflectare a realității sociale. Într-un fel, fiind o creație a omului, sistemul normativ se aseamănă cu arta, în sensul că se autonomizează în raport cu realitatea reflectată. Modul de autonomizare este însă diferit: în timp ce arta se autonomizează, folosind elementele realității reflectate, pentru a construi o ficțiune, dreptul se autonomizează folosind elementele realității sociale reflectate pentru a construi un model praxiologic, adică un model al schimbării prin actele, acțiunile și activitățile subiectelor de drept. Formele și intensitatea schimbării sînt diferite, începînd cu schimbări banale, cum ar fi aceea produsă prin executarea obligațiilor născute dintr-un contract de vînzare, și ajungînd pînă la schimbări de mare amploare, realizate prin proiecte investiționale complexe sau prin programe de reforme instituționale, pe baza unor scenarii juridice îndelung elaborate.

Așa cum se întîmplă cu orice invenție omenească, dreptul obiectiv poate fi utilizat pentru scopuri diferite, unele ca manifestare a ideii de bine, altele ca înfățișări ale ideii de rău. La fel ca în filosofia generală, și în filosofia dreptului axiologia este indisolubil legată de ontologia normativă, de epistemologia și de praxiologia specifice domeniului juridic. Valorile și scopurile care întemeiază orice sistem normativ sînt esențiale pentru înțelegerea acestuia și pentru respectarea prescripțiilor lui în practica socială. Rezultă că schimbarea propriu-zisă urmărită de orice normă juridică, inclusă ca model în prescripția ei, este rezultatul oricărui proces de aplicare a dreptului. Acțiunile și activitățile umane concrete transformă modelul schimbării în realitatea schimbării.

Dacă este așa, de ce este mai plină de înțeles afirmația că jurisprudența este adevărata viață a dreptului decît afirmația că realizarea în practica socială este adevărata viață a dreptului? Aplicarea dreptului în practica socială ar trebui să fie, de regulă, neconflictuală, asumînd prezumția – desori infirmată – că destinatarii normelor juridice nu au dificultăți în înțelegerea și în executarea comenzilor, permisiunilor sau interdicțiilor pe care acestea le conțin. Ca urmare, dreptul nu se îmbogățește cu noi sensuri ale normelor juridice sau cu clarificarea sensurilor existente. Ori de cîte ori apar însă dispute privind interpretarea și aplicarea normelor juridice, iar aceste dispute generează litigii care sînt soluționate de instanțele judecătorești, sensurile normative sînt stabilite pe cale jurisprudențială. Precedentele judiciare și, mai ales, soluțiile pronunțate prin hotărîrile preliminare ori prin cele care rezolvă recursurile în interesul legii pun în lumină adevărata viață a dreptului prin înțelesurile noi și prin îmbogățirea sferei de aplicare a fiecărei norme juridice cu o cazuistică din ce în ce mai amplă. În acest sens, jurisprudența este adevărata viață a dreptului, fără a ignora sau a diminua importanța realizării neconflictuale a dreptului în practica socială.

Profesiile juridice sînt importante nu numai pentru că ele slujesc la aplicarea dreptului obiectiv, ci și, în primul rînd, pentru că profesioniștii dreptului nu preiau mecanic textele de lege, ci le internalizează, le descifrează sensurile prin raportarea la situațiile de fapt concrete și, cînd este necesar, stabilesc cadrul faptic și juridic al disputelor care apar. Mai mult decît atît, judecătorii rezolvă aceste dispute nu numai sub aspectul percepțiilor diferite asupra faptelor, ci și sub aspectul interpretării normelor juridice relevante. Din această perspectivă, fiecare profesie juridică joacă un anumit rol. Consilierii juridici, avocații, mediatorii, notarii, executorii judecătorești, specialiștii în insolvență, polițiștii, jandarmii, funcționarii cu atribuții juridice, procurorii și judecătorii sînt slujitori ai legii nu în sensul aplicării ei mecanice, ci prin adaptarea sensurilor ei la problemele complexe pe care le ridică viața reală, de multe ori cu elemente de noutate imposibil de anticipat de autoritatea legiuitoare. Dacă dreptul este făcut pentru oameni, iar nu oamenii pentru drept, așa cum Portalis a atras atenția de mult timp, sistemul normativ nu trebuie să fie un pat al lui Procust, ci un complex de prescripții menite să apere valorile fundamentale ale comunității.

Actele, acțiunile și activitățile prin care se realizează aceste prescripții constituie motorul schimbărilor sociale, dar, pentru ca să nu apară dereglări și crize grave, ele trebuie să fie mereu raportate la valorile avute în vedere de fiecare prescripție normativă. Profesioniștii dreptului au misiunea dificilă, uneori aproape imposibilă, de a asigura această corelație dintre înțelesul normelor juridice și valorile care justifică permisiunile, comenzile și interdicțiile. Pentru acești profesioniști, democrația constituțională și economia de piață liberă întemeiată pe proprietatea privată nu trebuie să fie niciodată clișee, ci nucleele conceptuale și cadrele instituționale care dobîndesc viață și sens prin valorile care consolidează libertatea și siguranța persoanei, mai ales în situații excepționale, de criză gravă, cînd aceste valori sînt amenințate.

Notă: În aceste vremuri tulburate de crize de tot felul, poate este utilă reluarea acestui fragment dintr-un articol publicat anterior – „Tot ce nu este interzis este permis sau tot ce nu este permis este interzis? (jocul permisiunilor, al comenzilor și al interdicțiilor în dreptul privat și în dreptul public)”.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.

Mai multe