Despre funcţionari

19 august 2015   TÎLC SHOW

Vă rog să citiţi cu atenţie următoarea epigramă (scrisă de Eugen Albu): „Cu omul neşcolit şi prost / Nu lupt, că n-are nici un rost; / Dar duc o luptă infernală / Cu prostul care are şcoală“. Ea se afla, în urmă cu vreo doi ani, pe peretele frontal al unuia dintre numeroasele birouri administrative din universitatea unde lucrez. Aţi înţeles, desigur, principala funcţie a versurilor în discuţie este una simbolică.  Individului rătăcit prin aceste sanctuare ale birocraţiei i se aminteşte că funcţionarul aparţine zonei de sacralitate, inaccesibile muritorului obişnuit. De aceea, semizeul celulozei legislative anunţă că refuză din start efortul de lămurire a idiotului şcolit. Eventual, poţi privi întîi în dreapta cu aer năuc, apoi în stînga, măcar de complezenţă, dar, pînă la urmă, trebuie să accepţi că nevinovata ciupercă a sofisticatei ghicitori rămîne imposibil de omis. Arieratul din poveste eşti chiar tu, universitarul, prea neînsemnat pentru a merita minima complicaţie existenţială sau, mă rog, funcţionărească. Nu vreau să se creadă că sufăr de subiectivism sau, Doamne fereşte, de lipsa simţului umorului. Accept oricînd faptul că breasla căreia îi aparţin (ca şi celelalte, de altfel) nu este scutită de prezenţa proştilor solemni (articolele mele o demonstrează, cred, cu prisosinţă). În plus, sînt conştient că o glumă bună dezmorţeşte întotdeauna relaţiile automatizate din interiorul unei structuri sociale, fie ea şi în versiunea mai bizară a binomului profesor universitar – personal administrativ. Şfichiuirea pamfletară devine utilă, mai ales dacă se întemeiază pe un sîmbure de adevăr. Prin urmare, tehnic vorbind, existau toate condiţiile ca epigrama respectivă să mă înveselească. Totuşi, ea a reuşit contrariul, iar, la mijloc, se află o problemă de sistem. Asupra ei m-aş opri pentru cîteva clipe. 

Consternarea începe atunci cînd realizezi că asemenea puseuri de „ironie“ superioară apar într-un spaţiu prin definiţie retrograd. La ora actuală, în România, locul unde nu s-a întîmplat practic nimic rămîne

, ajuns un fel de templu al irepresibilei autorităţi. Mult discutata reformă îl ocoleşte în mod neverosimil, mecanismul „mare“ fiind în continuare captiv în plasa de păianjen a mecanismului „mic“, numit

(mai mult sau mai puţin public). Funcţionarul e o suprastructură de putere, stabilind regulile jocului social. La interacţiunea cu el, întîmpini dificultăţi insurmontabile în rezolvarea lucrurilor minore şi te supui umilinţelor de tot felul. Intrat în burta sistemului birocratic, eşti gradual copleşit de o strategie (prestabilită) a neutralizării individuale, retrăgîndu-te, ultimativ, blazat, asemenea bătrînului Geppetto, într-un colţ întunecat din măruntaiele teribilului monstru marin. Se pare că problema are deja tradiţie istorică. Într-un articol interbelic, intitulat simbolic

G. Călinescu se arată intrigat de morga funcţionarului, construită din indiferenţă, răutate şi aer superior. Criticul face o observaţie plină de adevăr: „Prin contactul lor zilnic cu mărimile şi prin faptul că pot împiedica pe alţii să intre, ei (funcţionarii, n.m.) capătă o morgă specială, datorată sentimentului de a fi cei mai apropiaţi colaboratori ai ministrului“. Indubitabil, principalul complex instaurat de generaţii în interiorul mecanismului birocratic rămîne cel al falsei autorităţi. Vecinătatea vîrfului de piramidă, colaborarea inevitabilă cu

-ul politic/administrativ creează transferul alegoric de importanţă către funcţionar. A spune numai că el gestionează prost această „importanţă“ ar fi un eufemism. În realitate, funcţionarul foloseşte abuziv puterea (nu atît investită

, cît deplasată

el), descoperindu-şi apetenţa pentru tiranie. 

Birocratul se vede divin şi acţionează în consecinţă. Dispreţuieşte, falsifică, reprimă, terorizează şi anihilează, oprind timpul social la nivelul fiinţei sale hîrţogăreşti. El cere imperios osanale, iar, în variantă balcanică, impune un cod rudimentar al traficului de influenţă. În mod pervers, în preajma şefilor, pozează în victimă, deplîngînd infernalele presiuni exercitate asupra lui. În zilele noastre, funcţionarul a devenit, de aceea, un

înfiorînd apocaliptic la simpla reprezentare mentală. Iniţierea unui dialog cu această făptură plină de automatisme şi instincte primare înseamnă, invariabil, intrarea într-un labirint kafkian. S-a spus deseori că reforma românească trebuie să înceapă la nivelul (prea multelor) birouri, deşi mare lucru nu s-a făcut aici pînă în prezent. Se ştie bine că eficienţa birocratică este ilustrată, paradoxal, de chiar diminuarea dinamicii funcţionăreşti pînă la extremă. Un exemplu rămîne statul federal american, ale cărui imense probleme de administraţie nu sînt rezolvate de ministere-mamut, ci de agenţii şi departamente flexibile, conduse, în cel mai bun caz, de un simplu secretar de stat. Hîrtiile (fie ele şi multe!) asigură fluiditatea unei structuri, însă indivizii (automatizaţi) care le manipulează, dimpotrivă, o stopează. Orice mecanism social se blochează – adesea iremediabil – pe palierul „conştiinţelor“ (pervertite) ale individualităţilor prezente în reţeaua lui complicată de conexiuni. De aceea, în SUA, muncile administrative sînt îndeplinite, într-un procentaj majoritar, de către computere. Nu merg cu gîndul atît de departe pentru România acestor ani. Aş fi bucuros dacă, la noi, ele ar fi făcute de către oameni.

Istoreme

Mai multe