Despre Fellini, în felul nostru

8 aprilie 2015   TÎLC SHOW

).

● Marius CHIVU 

Pe Fellini l-am descoperit relativ tîrziu şi datorită lui Woody Allen care-l admira enorm („faţă de Fellini, nu sînt nici jumătate din 8 şi jumătate“, afirmase Allen). Văzusem

şi

în copilărie, dar abia după ce am văzut

, filmul lui Allen din 1980, unde acesta îi aduce un mare omagiu (lui şi lui Ingmar Bergman), abia atunci m-am decis să văd cît de cît sistematic filmele lui Fellini. Un alt mare impuls a fost admiraţia mea pentru Marcello Mastroianni. Apropo de

, mărturisesc aici că n-am fost niciodată fascinat de Anita Ekberg, le-aş fi preferat oricînd pe Anouk Aimée şi pe Yvonne Furneaux.  

● Stela GIURGEANU 

Monologul lui Steiner, din

prin care încearcă să-l convingă pe Marcello că viaţa trăită după normele societăţii e departe de a fi perfectă: „Crede-mă, cea mai mizerabilă viaţă e mai bună ca a mea – o existenţă acceptată, protejată de societate, unde totul e organizat şi plănuit ca să atingă perfecţiunea. Uneori, noaptea, întunericul şi liniştea mă apasă. Sentimentul de pace mă îngrozeşte mai mult decît orice altceva. Mi se pare că e doar o faţadă, un paravan pentru infern. Mă gîndesc la ce-i aşteaptă pe copiii mei în viitor. Se spune că lumea va fi un loc minunat. Dar cum poate fi adevărat, cînd un simplu telefon poate distruge totul? Trebuie să trăim dincolo de pasiuni şi emoţii. Ar trebui să învăţăm să ne iubim în afara timpului, cu detaşare. Cu detaşare.“  

● Andrei MANOLESCU

Am început să văd filmele lui Fellini pe vremea cînd eram student. Împreună cu colegii, mă distram copios de comicul lor monstruos. Lumea filmelor lui ne fascina prin grozăvia ei suculentă, complet diferită de grozăvia searbădă pe care o vedeam zilnic în jurul nostru, în acei mizerabili ani ’80. La unele mergeam chiar de două-trei ori, înfruntînd interminabilele cozi de la Cinemateca din Bucureşti (pe vremea aceea era cam singurul loc unde le puteai vedea, din cînd în cînd). Era o perioadă cînd se discuta aprins şi preţios pe marginea filozofiei şi a simbolisticii filmelor lui Tarkovski sau pe seama mesajelor încifrate în filmele lui Antonioni. La Fellini, comentariile savante ar fi fost de prisos, ca o discuţie despre algebra booleană în faţa unui elefant albastru. În filmele lui era însăşi viaţa, purulentă şi diafană, cu toată partea ei de spectacol, haz şi strîmbătate grotescă.  

● Matei MARTIN 

N-am ştiut niciodată ce anume uneşte filmele atît de diferite ale lui Fellini. E un fir roşu pe undeva, o cărare care le leagă, o mireasmă care le face să pară înrudite. Ceva care trece dincolo de privirea lui Fellini. Muzica. Muzica lui Nino Rota. Cel despre care însuşi regizorul a spus că a fost „cel mai preţios colaborator“ al său. „Între noi a fost imediat o armonie completă, totală. Avea o imaginaţie geometrică, un mod de a concepe muzica inspirat parcă din sferele celeste. Nu avea nevoie să vadă imagini din filmele mele. Cînd l-am întrebat la ce melodii s-a gîndit pentru a comenta cutare sau cutare secvenţă mi-am dat seama că nu-l preocupau deloc imaginile. Lumea lui era lumea interioară, cea din lăuntrul lui. Realitatea nu încăpea acolo.“  

● Matei PLEŞU 

O scenă nocturnă: un bufon (Richard Basehart) o tachinează pe Gelsomina (Giulietta Masina) cu nesfîrşită tandreţe, în seara în care îşi anticipează moartea: „Che faccia buffa che hai! Ma sei sicura d’essere una donna? Sembri un carciofo!“ / „Ce faţă caraghioasă ai! Eşti sigură că eşti femeie? Semeni cu o anghinare!“ Pe muzica lui Nino Rota.

Şi Zampanó (Anthony Quinn), sforăitorul nume care a intrat, surprinzător, în limbajul comun. „Să te dai mare Zampanó“ a ajuns să însemne, în germană, cel puţin, „să bravezi / să fii fanfaron / să te lauzi că tai mămăliga în două“.  

● Adina POPESCU 

Ultima mea casetă video, pe care am păstrat-o multă vreme alături de casetele cu muzica din adolescenţă, a fost cea cu

Era copiată (prost) de pe un post TV şi mi se părea mie că

-ul acela „de video“, imaginea uşor neclară, ca printr-o oglindă aburită, se potrivea foarte bine cu filmul în sine şi cu magia scenelor de noapte în alb şi negru, cu atmosfera de anii ‘60, sunetul oarecum distorsionat umplea vocile într-un anume fel. Caseta o împrumutasem de la un colecţionar şi „uitasem“ să i-o dau înapoi. Astfel, colecţia filmelor lui Fellini rămăsese incompletă.

rămăsese la mine, îl revedeam la răstimpuri, chiar dacă banda se demagnetiza treptat şi îmi transmitea mereu aceeaşi stare, acelaşi sentiment că „viaţa e în altă parte“, vorba lui Kundera. Naturaleţea lui Marcello, personajele care se perindă prin viaţa lui fără să reuşească să-l atingă decît la un mod superficial, Anita Ekberg care se plimbă printr-o Roma pustie, ireală, cu un pisoi pe creştetul capului, dramatismul

al Emmei, stîngăcia tatălui „din provincie“… toate acestea reveneau în buclă pînă cînd nu caseta a fost aceea care m-a trădat, ci aparatul video, care a refuzat să mai deruleze o bandă cu imagini dintr-o altă lume, greu accesibilă nouă, muritorilor de rînd.  

● Iaromira POPOVICI 

Cred că prima mea întîlnire cu Fellini a fost pe la 15 ani, la Cinemateca din Eforie (strada). În perioada aia mergeam acolo de cel puţin două ori pe săptămînă cu un băiat frumos şi taciturn, ce părea atotştiutor. Nu mai ştiu sigur dacă el m-a dus prima oară la Fellini ori mama mea. Ştiu că primele filme văzute au fost

şi

Ambele, ţin minte, m-au dat peste cap. În sensul că m-au copleşit, lăsîndu-mă fără grai şi fără opinie o lungă perioadă de timp. Nu pot spune, nicicînd, că le-am dat în totalitate de capăt. Desigur, după ce am văzut mai multe filme de Fellini, i-am mai prins un pic din „şpil“ (dacă se poate vorbi strict de vreunul). Cînd am văzut, mult mai tîrziu, de pildă,

deja l-am înţeles şi l-am savurat pe de-a-ntregul. De altfel, Giulietta Masina, în nevinovăţia ei uluită şi genială, e unul dintre „brand-urile“ Fellini-ului meu.  

● Ana Maria SANDU 

Fellini spunea într-un interviu: „Pentru mine, cinema-ul dinainte de război înseamnă mai ales feţe de actori“. Şi îi pomeneşte pe Garbo, Chaplin, fraţii Marx, Keaton. Aşadar, nimic nu e întîmplător. Căci aşa mi se întîmplă şi mie cînd mă gîndesc la filmele lui. Înainte de a fi impresionată de poveşti şi de lumea lui dezlănţuită, feţele actorilor pe care i-a folosit mi s-au părut întotdeauna de o expresivitate incredibilă. Fie că e vorba despre muza sa, Giulietta Masina, de Anthony Quinn, Marcello Mastroianni sau de Anita Ekberg, fizionomiile lor reuşesc să capteze spectacolul uman în toată splendoarea lui. Cu tristeţile, slăbiciunile, bucuriile şi iluziile sale.  

● Dan STANCIU 

La un moment dat, în Giulietta

, Giulietta şi cele două subrete ale ei, Elisabetta şi Teresina, se uită la televizor: pe ecran, o femeie execută (didactic) o serie de mişcări ale ochilor, mai întîi de jos în sus şi de sus în jos, apoi de la dreapta la stînga şi de la stînga la dreapta. E ceea ce se cheamă un exerciţiu de „gimnastică oculară“. Ceva mai tîrziu, cînd intrăm împreună cu Giulietta în locuinţa fabuloasă a blondei Suzy, apare un personaj pe nume Alioşa, despre care se spune că îi lipseşte „splendoarea vizibilă“. O splendoare pe care filmele lui Fellini o au din plin şi la care putem ajunge prin cîteva exerciţii simple de gimnastică oculară.  

● Mircea VASILESCU 

Am stat aproape patru ani la Roma, între 1994-1997. La vremea aceea, văzusem doar cîteva dintre filmele lui Fellini, cîte „prinsesem“ la Cinematecă şi la televizor (nu, nu existau DVD-playere, YouTube şi torrenţi, mă simt nevoit să precizez pentru cei mai tineri). Stăteam destul de aproape de Via Margutta, pe care locuise marele regizor. E o străduţă mică şi dosită, se ajunge la ea de pe Via del Babuino. E aproape de Pincio, de Piazza del Popolo şi de Via del Corso. E, carevasăzică, în inima Romei (dar cîte inimi are Roma…). În general, e o stradă liniştită, se animă însă cînd se organizează acolo, anual, festivalul „100 de pictori din Via Margutta“. 

Am trecut de zeci de ori pe strada aceea, nici acum nu ştiu de ce. Doar aşa, pentru că era strada lui Fellini. Am trecut, bineînţeles, şi prin alte locuri care apar în filmele lui Fellini. Şi îmi amintesc că am avut odată o discuţie cu nişte prieteni italieni care cunoşteau bine şi cultura română. A venit vorba, evident, despre asemănări şi deosebiri între români şi italieni, despre toate locurile comune care se spun pe tema asta şi despre altele, încercînd să ne desluşim pentru noi înşine sensul lor. Am ajuns la concluzia că italienii şi românii se aseamănă mult în tendinţa de a se lamenta şi de a-şi deplînge defectele. „V-ar fi trebuit şi vouă un Caragiale care să vă critice defectele“, am zis eu la un moment dat. „N-am avut, din păcate“, a răspuns unul dintre prieteni. „Am avut însă un Fellini.“ De atunci, mi se pare că văd filmele lui Fellini altfel. Cu Via Margutta în priviri şi gîndindu-mă că prietenul meu italian vede în Fellini un fel de Caragiale al lor. Încă nu ştiu dacă e chiar aşa, dar merită să mă gîndesc.  

● Luiza VASILIU 

Aveam şase sau şapte ani cînd tata a considerat prima dată că am vîrsta la care să mă uit la „filme de artă“. Mă lua lîngă el pe canapea şi-ncepea, ca un ghid profesionist în fruntea unui pluton de turişti, să-mi explice cum se construieşte povestea, de ce se vorbeşte aşa de puţin, de ce camera se mişcă într-un anume mod şi nu în altul, de ce alb-negru, de ce color. Călătoream amîndoi prin Antonioni, Tarkovski, Fellini, Truffaut, iar filmele lor se aşezau în creierul meu, odată cu primele amintiri din copilărie. Din Fellini am păstrat ceva mai mult decît din ceilalţi, clovnii lui hohotitori, nopţile cu dans şi şampanie, fluturarea rochiilor uşoare în aerul serii, ferestrele larg deschise spre stradă, bărbaţii chipeşi şi ceremonioşi, scuzele şi acuzele, dar mai ales primele trei minute din

oamenii împietriţi într-un ambuteiaj, Guido luptîndu-se să iasă din maşină, plutind pe deasupra capetelor captivilor de rînd, înălţîndu-se printre nori şi prăbuşindu-se apoi în mare, cu doar cîteva clipe înainte să se trezească.  

Mai multe