Despre Federer
Fără să fie una din problemele arzătoare ale lumii, putînd să sune chiar ca o diversiune inacceptabilă de la cîte ne stau pe cap, trebuie totuşi să recunoaştem, nu excesiv de vinovaţi, că mai sîntem o mînă de oameni preocupaţi de sfîrşitul domniei lui Federer în tenisul mondial. În Dilema veche, să fim oneşti, nu s-a discutat niciodată despre el, nici cînd domina imperial disciplina, şi nici azi nu e cazul să-i consacrăm un „dosar“, asta e clar.
Mai mult, s-ar putea să ne frămîntăm inutil, căci pentru cei avizaţi şi competenţi, chestiunea nu se mai pune: Federer nu mai este şi nu mai poate fi Number 1. El e al doilea. Nadal îi este superior, iar cînd Nadal e accidentat, tenisul îi mai are pe Djokovici şi, după unii, pe Murray, eu crezînd mai mult în Del Potro. Desigur, nici unul dintre aceştia nu-l poate învinge jucînd într-un picior, nici unul nu poate declara cu ochii închişi că-l poate bate oricînd, mai e de luptat din greu cu el, dar nu mai e o surpriză dacă Federer pierde la unul din primii patru sau cinci în clasamentele riguroase ale zilei. Federer, totuşi, nu-i la îndemîna oricui, mîna lui mai are puterea de a intimida şi, dacă un oarecare l-ar birui, acela poate să se laude oricînd că e cineva...
Cu vreo cinci-şase ani mai în vîrstă decît actualii pretendenţi la a-i fi urmaşi – cinci ani în tenis nu sînt un oarecare cincinal... – el simte deja vîrsta („buletinul“ cum se zice la noi, nu în Elveţia), dar nu o invocă, nu o manipulează pentru a-şi justifica inerentele scăderi ale jocului său, impreciziile, erorile touché-ului şi ale instinctului său; cum nu a răspuns niciodată la acuzaţia semidocţilor în tenis şi în mişcarea sentimentelor care îl făceau, în culmea gloriei sale, de „robot“, de „iceborg“ (ca urmaş al lui Borg în insensibilitate), de „galactic“ (altă nerozie) şi îl antipatizau în fond pentru perfecţiunea sa, aşa cum s-a ferit de cînd îl ştim să se considere „cel mai bun din toate timpurile“ (de fapt, cel mai incult superlativ în sport), tot astfel, cu o discreţie care aparţine celor superiori, Federer îşi trăieşte declinul cu o eleganţă pe care mai nimeni nu se gîndeşte s-o vadă în perspectiva unei demnităţi.
Nu ştiu ce-şi spune pe dinăuntru, dar pe dinafară e impecabil. Cîte un strigăt, sau cîte o grimasă la un fîs, orice enervare a lui – sînt comentate ca evenimente. El, incontestabil, e Number 1 în sobrietate, în concizia şi simplitatea explicaţiilor; nu complică, nu melodramatizează ceea e evident pe tabela de scor. Învins de Djokovici la Melbourne, într-o semifinală de doar trei seturi – în al doilea a condus cu 4-1 şi, greu credibil, l-a pierdut... –, el are puterea să ne lămurească în cei mai omeneşti şi nesofisticaţi termeni: „Am jucat bine, dar Nole a jucat şi mai bine“. Atît. Cui îi mai trec din creier pe buze asemenea exactităţi? În lumea asta intoxicată de orgolii vane, Federer e un model de orgoliu just, plin de inteligenţă, deci tăcut, imun la polemici, fără să se ia „în gură“ cu arbitrii, adversarii şi mahalagiii, şi ei prezenţi în tenis. Încă o dată, nu ştiu ce-şi urlă sieşi – să nu-şi urle nimic? –, m-ar interesa, nu o ascund. Sînt însă şi mai curios – pînă la a fi deplasat şi în ce mă priveşte – să văd dacă Nadal, Djokovici, Del Potro vor juca peste un cincinal ca Federer, azi, la 29 de ani.
Altfel, am liniştea că punîndu-l lîngă Sampras şi Agassi nu l-am socotit niciodată un invincibil şi cu atît mai puţin un nemuritor.