Despre discursul public
Mă preocupă, de mai multă vreme, ceea ce Andrei Pleşu numea, într-un editorial, „stricarea“ progresivă a limbii române contemporane. Această preocupare a evoluat, recent, spre îngrijorare obsesională: sînt bîntuit de gîndul că degenerarea discursivă a ultimelor decenii de istorie românească ar putea altera, ultimativ, însuşi spiritul limbii noastre. Descopăr însă, revenind la publicistica tradiţională, că problema nu e deloc una „contemporană“. Într-un articol din 1946 (din Naţiunea, I, 13, p. 1), cînd, într-adevăr, ideile începuseră să i se „alinieze“ la rigorile „luptei de clasă“, dar stilul îi rămăsese strălucitor, precum odinioară, G. Călinescu observă anomalii similare în limbajul gazetăresc şi politic al momentului. Articolul semnat de critic se intitulează „Furia de cuvinte“ şi porneşte, se înţelege, de la faimosul concept al lui Maiorescu – beţia de cuvine. Spune Călinescu: „Cînd Titu Maiorescu punea în circulaţie maliţioasa expresie beţia de cuvinte erau, se vede, alte vremuri. Viaţa noastră civică era încă plină de amenitate şi un Caţavencu ignora gramatica şi elementele economiei politice, dar dovedea o anumită gingăşie sufletească. Sînt unii care socotesc pe eroii lui Caragiale vulgari. Exagerare! Ei sînt numai nişte oameni uşuratici, superficiali şi în fond bonomi. Nu-ţi poţi închipui un Rică Venturiano mînuind pistoalele. Pentru Maiorescu beţia de cuvinte reprezenta o euforie blîndă, rezultată din verbigeraţie. Individul atins de această intemperanţă constituia un spectacol inofensiv şi înveselitor. Astfel erau (...) modelele lui Maiorescu – simpli agramaţi simpatici, nişte retori şi limbuţi cordiali“. Situaţia pare să se fi schimbat în România anilor ’40: „Azi, lucrurile stau altfel şi formula lui Maiorescu, fericită în planul literaturii, nu acoperă toată realitatea. Cuvîntul nu este numai un stupefiant, ci foarte adesea un excitant, stîrnind impulsurile agresive. El e prima jumătate a gestului. În seria zoologică, vorbei crunte îi corespunde urletul. Cînd felina din junglă a emis teribilul răcnet, ea a şi ridicat laba ţepoasă de gheare spre a izbi“. Cu alţi termeni, violenţa de orice tip se anticipează prin violenţa de limbaj.
Nu mă îndoiesc de faptul că, în zilele noastre, Călinescu ar fi, pur şi simplu, siderat. „Scurtcircuitarea“ agresivă la care asistăm astăzi în limbă trădează o „scurtcircuitare“ a raţionalităţii – întunecate, tot mai intens, de instinctualitatea primară. Din punctul nostru de vedere, nu doar lumea lui Maiorescu era una a „limbuţilor cordiali“, ci şi, în linii mari, cea habitată de autorul Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent. Comparaţia, odată iniţiată, ar fi zdrobitoare. De la Maiorescu şi chiar Călinescu, limbajul public s-a deteriorat îngrijorător în societatea românească. În noul context, chestiunea nici nu mai pare una de educaţie sau de stil, aşa cum se crede îndeobşte, ci de-a dreptul una de conţinut. De structură intrinsecă, adică, a „vorbitorilor“, a „emiţătorilor“ aşa-zisului „discurs“. Pe anumite paliere din politica şi jurnalistica autohtonă actuală, „furia“ (devenită, vorba lui Călinescu, şi una „de cuvinte“) funcţionează ca singură formulă viabilă de raportare la alteritate. Invectiva este aici nucleul oricărei comunicări, iar gramatica stîlcită – haina sa prin excelenţă. Greu de zis unde, cînd şi cum s-a produs o asemenea „glisare“ dinspre raţional către pasionalul rudimentar. Cert e că, din brutalitate, aceşti noi „modelatori“ de stil lingvistic şi conduită civică nu mai au cum să iasă, degradarea ajungînd, treptat, un mod de viaţă. În acelaşi articol, Călinescu descrie, foarte plastic şi cumva profetic, procesul, crezînd, cu un soi de naivitate (nespecifică totuşi lui: mă gîndesc, de aceea, că va fi observat el ceva-ceva şi în epoca interbelică!), lumea intervalului respectiv: „Furia de cuvinte e un fenomen nociv şi cu răsunet social. Întreţinută, ea distruge simţul estetic, care e moderatorul în luptă şi aţîţă fiara din om. (...) Furia de cuvinte răscoleşte în sufletele slabe şi mai ales tinere starea de ostilitate iraţională, de intoleranţă arogantă faţă de adversar şi are drept efect o insensibilitate dură la valorile umane“. Aş folosi citatul de mai sus ca motto pentru orice documentar (de iniţiere culturală) dedicat României. Limbajul violent suprimă civilitatea şi, în ultimă instanţă, civilizaţia. Dincolo de el, se deschide, înspăimîntător, spaţiul „selectiv“ al junglei darwiniene. În loc să întemeieze, cuvîntul – astfel folosit – împinge spre disoluţia comunitară ori, cel puţin, spre blocajul istoric. Mult-clamata „revenire la normalitate“ trebuie să înceapă, de aceea, în chip necesar, cu o reconstrucţie a discursului public. Oricît de bizar ar suna ideea unora, istoria unui grup trece, inevitabil, prin limba vorbită de membrii săi standard.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.