Despre confuzii
Povestea, într-un text, Andrei Pleşu cum, deplasîndu-se pe coridorul unui spital bucureştean, a auzit un pacient (care-l studiase preţ de cîteva secunde) spunîndu-i altuia: „Uite-l pe Liiceanu!“ Este posibil totuşi să am o scăpare şi să fi fost vorba despre Gabriel Liiceanu care, într-o situaţie similară, aude: „Uite-l pe Pleşu!“ Nu-mi fac mari probleme însă, întrucît confuzia şi, implicit, relativitatea în percepţia publică au devenit un mod de viaţă al actualei societăţi româneşti. Pe nimeni nu pare să mai tulbure ambiguitatea unor estimări şi, ceea ce ar putea fi îngrijorător, nimeni nu se arată dispus să renunţe la ambiguitate chiar atunci cînd ea e risipită prin reiterarea – cu asupra de măsură – a adevărului. Starea de confuzie se dovedeşte mai plăcută, relativismul aprecierii oferă culoare peisajului şi savoare vieţii. Am experimentat personal acest paradox. Cu ani în urmă, într-o seară ploioasă de toamnă, am urcat într-un taxi, comunicîndu-i şoferului destinaţia şi intrînd apoi în contemplaţia goală a şoselelor ude din Iaşi. După vreo două minute, taximetristul îmi zice, zîmbind ghiduş în lumina intermitentă a farurilor de pe traseu: „Sînteţi în turneu la noi în oraş, nu-i aşa?“ Am ezitat înainte să răspund: „Nu ştiu la ce vă referiţi. Sînt ieşean, nu fac turnee de nici un fel…“ Conducătorul auto m-a privit intrigat, dîndu-mi emoţii prin intervalul inacceptabil de lung în care şi-a luat ochii de la drum. „Cum“, aproape că s-a răţoit, „vreţi să spuneţi că nu sînteţi Florin Călinescu?“ Am rîs. Mi se mai sugerase că aş semăna cu faimosul actor, dar nu reuşisem încă performanţa
„Nu, nu, este o greşeală. Avem un profil asemănător şi deţinem amîndoi mai multe kilograme în plus, însă nu, cu siguranţă nu sînt Florin Călinescu!“ Omul a tăcut ostil tot restul călătoriei, uitîndu-se nervos la mine din cînd în cînd. M-am simţit obligat să-i dau un bacşiş foarte consistent. Nu a fost impresionat. M-a mai privit o dată, cu reproş, la coborîre, observînd amar: „Înţeleg, domnu’ Călinescu, vreţi să fiţi
la Iaşi, da’ să mă luaţi pe faţă de fraier!? Să ştiţi că noi, moldovenii, nu sîntem proşti deloc!“ Mi-a bătut obrazul, a trîntit portiera şi a întors decis pe linia continuă, dispărînd în noaptea umedă.
Episodul mă determină să cred că, acceptînd confuzia, aş fi dat dovadă de generozitate, producîndu-i o bucurie şoferului şi înveselindu-i tura anostă. Confuzia ca act caritabil, iată un „panseu“ demn de toată atenţia! În aceeaşi linie argumentativă, se poate stabili că starea de confuzie are efecte benefice şi asupra victimei confuziei ca atare. Recent, am participat la o manifestare academică de amploare, la Berlin, alături de un coleg ieşean – fumător înrăit. Ostracizat de regulile aspre ale occidentalilor vizavi de fumat, profesorul respectiv era obligat să iasă frecvent în stradă pentru a-şi satisface epuizantul viciu. Într-o dimineaţă, la micul dejun, şi-a luat cana de cafea şi a mers în faţa hotelului unde stăteam pentru a o combina cu ţigara matinală. A neglijat faptul că temperaturile scăzuseră subit în Germania şi nu şi-a îmbrăcat sacoul. Aşadar, în cămaşă, zgribulit, s-a lipit de un zid, cu ceaşca fierbinte la piept şi ţigara strînsă puternic între buze. N-a trecut mult şi un bătrînel afabil s-a oprit lîngă el. L-a privit compasiv şi i-a aruncat o monedă de doi euro în cană, bănuindu-l om al străzii. Foarte interesant, mai tîrziu, acelaşi coleg, în aceeaşi călătorie şi prin medierea aceluiaşi viciu, a trăit o altă confuzie halucinantă. Participanţii la evenimentul universitar şi diplomatic au fost duşi, la un moment dat, cu autocarul, de la Berlin la Leipzig. A venit cu noi şi unul dintre foştii preşedinţi ai României, care urma să ţină un discurs în interiorul festivităţilor. Stăteam toţi cuminţi, instalaţi în scaunele autobuzului, aşteptînd sosirea importantului pasager, căruia i se rezervaseră primele două locuri de după şofer. Expectativa l-a împins pe colegul meu să „topească“ o ultimă ţigaretă înainte de drum. A coborît lîngă maşină şi a început să pufăie de zor. Deodată, au apărut preşedintele şi aghiotantul său. Ajunşi la uşa din faţă, aghiotantul i-a făcut semn politicianului să urce, ordonîndu-i simultan nedumeritului fumător: „Gata, băi, lasă ţigara, preia obiectivul! Liber!“ Colegul fusese, desigur, confundat cu un SPP-ist din trupele suplimentare, trimise de regulă în ajutor la acţiunile complexe, cu un grad mai mare de risc.
Au existat două consecinţe semnificative ale amintitelor confuzii. Prima – profesorul ieşean n-a lăsat nici o dimineaţă să treacă, pe parcursul şederii noastre la Berlin, fără a ieşi, zgribulit, în cămaşă, cu ceaşca de cafea lipită de pieptul tremurător, pentru a fuma, abandonat, lîngă un zid, şi a doua – tot el a stat mereu, la Leipzig, în preajma fostului şef de stat, plin de simţul răspunderii, pregătit oricînd să primească, eroic, un glonţ în locul „obiectivului“, dacă, Doamne fereşte, situaţia ar fi impus-o. Morala? Aş putea răspunde savant:
Cine ştie ce subtilităţi istorice poţi scoate din simplul fapt că domnul Pleşu este confundat cu domnul Liiceanu şi invers sau că un biet profesor de literatură engleză din Iaşi trece, uneori, drept Florin Călinescu! Nu mă aflu însă în dispoziţie savantă, aşa încît vă spun banal: dacă doriţi mai multă adrenalină în viaţă, apucaţi-vă de fumat!
Prezentul discontinuu,