Despre cafenea, cu respect și dor
În fiecare familie există o bătrînică sfătoasă care lasă în urma ei pilde și vorbe de duh. A noastră se numea Mari. Ori de cîte ori cineva făcea o referire la soartă, ea intervenea ca să spună că și-o face omul după mintea lui. Am avut o prietenă, zicea, care visa blănuri și bijuterii; s-a căsătorit cu un armator din Galați și le-a avut. Mie, adăuga, mi-a plăcut să joc table; m-am căsătorit cu unul care avea cafenea și am jucat. Așa am aflat de timpuriu că la cafenea oamenii jucau table.
O altă informație despre cafenea mi-a parvenit tot de timpuriu, tot din familie și tot de la Galați. Fratele lui Mari, Trasibul Santorineanul, ținea restaurantul number one din oraș. Mare cartofor, Trasibul obișnuia să joace cărți cu clienții. Nevastă-sa, sătulă de ghinioanele lui, trăgea cu ochiul la ce se întîmplă și, cînd pierdea prea de tot, venea și răsturna masa cu un gest scurt. Gata, gata cu cărțile, aici nu e cafenea! Deci, am dedus logic, la cafenea oamenii jucau și cărți.
Aceste informații mă mirau pentru că nu se suprapuneau deloc peste propria mea experiență de cafenea. Aveam patru ani și mergeam la cafenea cu tata. Peste drum de Banca Națională, dădeai colțul unde era atelierul de proteze și centuri pentru hernii – vitrina plină de mîini și picioare de lemn, chingi, catarame și bucăți de toval – și intrai într-o curte lungăreață care te ducea drept la cafenea. Acolo se adunau macedonenii prin anii ’50. Știu precis că nu jucau nimic. Nu venea nici o femeie. Pe mine nu mă luau în seamă. Și totuși nu mă plictiseam. Așa e la cafenea, te uiți în jur și nu te plictisești.
Pe la începutul lui 1950, cafenelele au dispărut. Omul de tip nou nu trebuia să-și piardă timpul în locuri neorganizate și nesupravegheate. El asculta conferințe educative, după care juca șah la clubul întreprinderii…
Dacă pofteai o cafea puteai s-o bei în baruri și în unele restaurante. Întrebai modest: vă rog, serviți și cafea? Dacă răspunsul nu era nu, da-ul se rostea cu greață. Așa că toată studenția am băut vodci. Pe urmă, îmi făceam plinul de cafea la serviciu: una, două, trei stacane. Cu cît ceașca creștea, cu atît cafeaua înceta să mai fie o băutură care produce comuniune. Despre birourile unde prezența charismatică a unuia strîngea mai mulți colegi în jurul unei cafele mici, șefii spuneau cu dispreț dojenitor: acolo e cafeneaua. Pe urmă au venit cele două cincinale ale nechezolului. Cafeaua s-a scumpit. Ajunsese românul să-și refiarbă zațul. N-am să uit că, în 1984, un prieten a pus cîteva boabe de cafea într-o cutiuță cu capac etanș și ne-a zis vreau: să pot să-i arăt băiatului meu, cînd va fi mare, cum arată cafeaua.
Și a vrut Dumnezeu să avem parte de 1989. Primul meu gînd a fost să deschid o cafenea. O cafenea cu multă cultură, un loc, nu un spațiu comercial. Nu am deschis-o. (…)
(apărut în Dilema nr. 106, 20 ianuarie 1995)