Despre bullshit
Este bine să scriem despre frumos și despre libertate. Dar nu este rău nici să scriem „despre bullshit“. Așa se numește un articol al unui filozof american, profesor la Princeton, Harry Frankfurt. Un canadian, profesor la Oxford, Jerry Cohen, i-a răspuns su-bliniind anumite regretabile inexactități ale analizei americanului. În 2005, Frankfurt și-a transformat articolul într-o carte în care așază subiectul pe baze mai puțin moi. Cum conceptul de bullshit e deci de-acum indexat filozofic, păstrez și eu cuvîntul englezesc aici, deși nu ducem lipsă nici în română de echivalente. Ba chiar sîntem prea familiari cu cei patru călăreți ai apocalipsei științelor umane: caterincă, vrăjeală, gogoși, abureală.
Alegerea unui echivalent trebuie oricum să subîntindă o definiție. Mă tem totuși ca nu cumva, cu o definiție, să nu iau prea devreme bullshit-ului mantia sa de complexitate. Mai ales că Frankfurt vorbește despre el în general, iar aici mă preocupă mai mult cel academic. Așa că doar o să notez, fără metodă, cîteva caracteristici ale bullshit-ului.
El e, în primul rînd, un dispozitiv retoric al însăilării de afirmații cît de cît credibile, adesea perfect adevărate luate separat. Nu ești nici o clipă mințit în față. Dar asta nu înseamnă deloc că producătorii de bullshit sînt interesați de adevăr. Ei sînt interesați doar de ceea ce crede lumea despre ei și rezultatele lor. Căci producătorul de bullshit vrea întotdeauna să trăiască, științific, mai bine decît i-o permit veniturile lui, adică munca de cercetare pe care a făcut-o. E drept că omul nu dă nimănui în cap. Intenția de a duce de nas există însă. Fie vrea să umfle o concluzie banală și să facă din ea un drapel, fie scrobește un rezultat viciat ca să l scoată sărac, dar curat. E greu de zis care din cele două e mai antipatică. Nu e corect, și e strigător la cer, să maschezi absența sau slăbiciunea argumentelor cu tone de praf în ochi. Dar poate fi de-a dreptul dezgustător să ai o idee oarecare și să ceri, în sute de paragrafe, aplauzele întregii lumi.
De asta se leagă și faptul că bullshit-ul este, de obicei, pretențios. E interesant că e așa. Ți-ai putea îneca ascultătorii în irelevanță și cu chestii spuse pe șleau. Dar producătorul de bullshit detestă simplitatea. Cu cît vorbești mai simplu, cu atît destinatarul bullshit-ului înțelege mai ușor că nu e nimic de înțeles. Un avantaj suplimentar al discursului pompos este că rulează de la sine pe termen nelimitat. Frankfurt face o observație interesantă. Minciuna, zice el, e punctuală. Cînd cineva face o afirmație falsă, ea e de obicei specifică, delimitată. A produce bullshit, pe de altă parte, este un program. Autorul lui e gata să deregleze întregul context, și o face temeinic, de obicei continuînd operațiunea, printr-un angajament pe termen lung, în următoarele articole, cărți și conferințe.
Dacă ar trebui să încerc deja o definiție parțială, mă întreb dacă bullshit-ul nu reprezintă pur și simplu o patologie a relației cu faptul. Pentru producătorul acestui complex material, faptele par a fi ori damnarea, ori mîntuirea. Acolo unde tot ce i se cere este un singur fapt precis, el trage o nesfîrșită cortină de generalități. Invers, cînd vine vremea pentru o interpretare sau o judecată de valoare, el te îngroapă sub o piramidă de fapte, informații, detalii, măsurători, spețe, tăieturi din ziare. Că veni vorba, nu prea există bullshit academic în doze mici. E nevoie de cantitate pentru ca el să-și atingă rațiunea ultimă de a fi. Nu poți toropi în două vorbe. Nici nu poți construi o întreagă fațadă barocă cu un bloc de BCA. Nu în ultimul rînd, nu poți bloca fizic intervenția critică fără filibustering. Tot de această patologie ține, cred, și faptul că bullshit-ul este excesiv și în stilistica lui. De obicei, acest exces ține de forța supranaturală de a plictisi pe care o are. Pînă la urmă, dacă bullshit-ul ar fi măcar interesant, i-am putea ierta multe. Dar, ca speciile care s-au adaptat să nu iasă în evidență cu nimic, el e de multe ori un exercițiu de monotonie, o simfonie „Surpriza“ fără surpriză. Există desigur și strategia de a agita dintr-o dată temele mari ale zilei, în speranța că se va face atîta zgomot în mintea ascultătorilor sau cititorilor încît nimeni nu se va mai putea concentra să vadă ce șubred e totul. Aici exportatorul de vrăjeală, în loc să rămînă o molie, își pune haina splendidă de red herring.
O definiție parțială mai interesantă a propus Cohen: bullshit-ul prezent în lucrările academice (și mai ales în filozofia franceză, spune el – în arheologie, echivalentul ar fi probabil post-procesualismul britanic în zilele lui proaste) este adesea o „neclaritate neclarificabilă“. Neclaritatea poate ține nu doar de faptul că spui bazaconii, dar și de faptul că spui lucruri corecte, dar fără nici o legătură cu subiectul și între ele. E mai mult decît atît însă: aceste lucruri neclare nu pot fi transformate, oricum ai da-o, în ceva clar, fără să ajungi fie la cu totul altceva decît ceea s-a spus, fie la o tautologie.
În încheiere, o întrebare tulburătoare. E nevoie de talent pentru bullshit? Mi-e teamă că da. Retorica găunoșeniei științifice e adesea impecabil construită și trezește o repulsie admirativă. Vectorul gargară se compune inspirat cu vectorul îmbrobodeală. Articolul e apoi acceptat de frăția bullshit-ului, e publicat și poate fi apoi citat, indiferent de subiect, pentru că se potrivește oriunde, oricînd.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: wikipedia