Despre atentate și atentatori
Atentatul. Critica raţiunii paranoice se intitulează scrierea profesorului Manfred Schneider – publicată recent într-un volum de peste 700 de pagini la editura Matthes & Seitz. Cei zece ani împliniţi de la atentatele de la 11 septembrie conferă un caracter imperativ lecturii acestei cărţi, palpitantă ca un roman poliţist, dar în acelaşi timp doctă şi solid documentată ca un tratat academic. Cartea lui Manfred Schneider se revendică, chiar în titlu, de la teoria kantiană a raţiunii. În urmă cu 250 de ani, filozoful german întrevăzuse potenţialul pericolului politic pe care-l prezintă, pentru o societate, demenţa paranoică. De altfel, Nietzsche, citat în motto-ul scrierii, afirmase că nu îndoiala, ci convingerea oarbă duce la nebunie. Aceeaşi convingere oarbă alimentează şi fanatismul de sorginte religioasă, morală sau politică.
Spre deosebire de impresia comună, atentatorul îşi pune în practică nebuneasca idee premeditat, cu sînge rece, calm, pas cu pas, nu percepe natura criminală a faptei sale, erijîndu-se în erou şi salvator. Autorul află o definiţie atotcuprinzătoare a ceea ce s-ar putea numi genomul atentatorului şi natura acţiunii sale, de la asasinarea lui Cezar pînă la făptaşii atentatului de la 11 septembrie: „(El) acţionează în cele mai multe cazuri de unul singur, este animat de dorinţa de a interveni în jocul puterii şi în misteriosul mers al istoriei. Pumnalul, puşca, bomba sînt transformate în mesaje, atentatul însuşi ar fi o formă de comunicare, o veste sîngeroasă dată lumii, pe al cărei suport pot fi stocate opinii, scrieri, imagini violente. Intenţii sau cuvinte ucigaşe poate avea sau formula în gînd oricine, dar pasul de la gînd la faptă nu-l fac decît foarte puţini, iar în această tranziţie paranoia, aberanta interpretare a faptelor, conştiinţa unui destin, a unei misiuni devin elementul catalizator. Violenţa acţiunii este alimentată de percepţia unor pericole imaginare, false, de convingerea atentatorului de a fi fost predestinat de o forţă superioară să intervină în mersul istoriei.“ Dar – la ce slujeşte cunoaşterea în detaliu a psihogramei atentatorului, lunga istorie sîngeroasă a atentatelor?
Într-un recent interviu, Manfred Schneider declara că „punem în mişcare un întreg mecanism explicativ fiindcă ne vine greu să fim confruntaţi cu nenorociri, catastrofe, crime, cu caracterul lor atît de brutal şi aleatoriu. Ceea ce nu poate fi explicat raţional, ce nu corespunde unei legităţi ne bruschează raţiunea. Ea reclamă motive şi poate aici rezidă şi caracterul ei paranoic“.
Intervenţia raţiunii conspirative, cu cuvintele autorului cărţii, este de fapt o încercare naturală de a conferi un sens catastrofei. Este ceea ce explică şi proliferarea celor mai fantasmagorice teorii în jurul marilor atentate ale istoriei şi, fireşte, în jurul celor de la 11 septembrie 2001. Acestui eveniment, Manfred Schneider îi consacră un întreg capitol din cuprinsul cărţii sale. Chiar dacă Turnurile Gemene nu au fost, în momentul în care au fost perforate de cele două avioane, cele mai înalte din lume, la vremea lor ele au constituit o premieră absolută, celebrînd performanţele tehnice ale unei civilizaţii şi forţa ei economică.
Încărcătura lor simbolică fiind cea care a provocat furia distructivă a atentatorilor, era firesc ca Manfred Schneider să se oprească în capitolul intitulat „Caracterul iconoclast al turnurilor“ şi asupra valenţelor filozofice ale acestei construcţii. De pildă, cele evocate de Heidegger deja în 1945 într-un dialog imaginar. Turnul atinge cerul, dar este înfipt în pămînt, iar cine stă în vîrful lui simte mai bine vibraţia lumii. Turnul devine astfel un seismograf.
După o incursiune în istoria culturală şi în mitologia turnurilor, Manfred Schneider distinge în dramaturgia iconică a prăbuşirii turnurilor gemene din Manhattan, la 11 septembrie, trei acte: 1) atacul se îndreaptă împotriva unei imagini care trece drept chintesenţa unei puteri malefice şi impenetrabile; 2) atentatul distruge această imagine; 3) atentatorul se întrupează el însuşi iconic, din ruinele imaginii şi cenuşa victimelor. El este un parazit al distrugerii.
Chiar dacă această teză a cărţii este discutabilă, ea explică şi fascinaţia exercitată de imaginile, repetitiv reproduse, ale atentatului de la 11 septembrie, cît şi faptul că atentatorii au mizat deliberat pe vizualizarea apocaliptică a acţiunii lor, înscenată cinic, paranoic, pînă în cel mai mic detaliu, în baza unor scenarii fictive. Aşa stînd lucrurile, era firesc ca receptarea postumă a atentatelor de la 11 septembrie să genereze un număr impresionant de teorii, cărţi, studii, mărturii orale şi vizuale, expoziţii, interpretări.
În cartea sa, Manfred Schneider dă prioritate interpretărilor filozofice şi antropologice spre a insera ziua de 11 septembrie, care a schimbat lumea, în paradigma atentatelor istorice care, şi cînd nu au avut un impact decisiv asupra viitorului, au zdruncinat de fiecare dată percepţia raţională lumii, aflată dintru început într-o genuină ori provocată dezordine.
Lectura cărţii lui Manfred Schneider oferă o formulă cognitivă, mentală, de apărare în faţa unui rău universal şi imprevizibil – atentatul.
Rodica Binder este jurnalistă la Deutsche Welle.