Despre apelative

22 ianuarie 2014   TÎLC SHOW

Mulţi dintre compatrioţii noştri trăiesc cu senzaţia că, în epoca (post)modernă, au preluat de la americani un obicei revoluţionar. Acela de a-şi spune pe numele mic – fără prea multe complexe şi pregătiri psihologice –, anulînd barierele şi prejudecăţile socio-culturale – spun ei – care tind să ne transforme în indivizi ultraformali şi, prin determinare, uşor alienaţi. În fapt, tocmai aceasta este o idee preconcepută şi esenţial greşită, care se întemeiază pe o percepţie eronată incontestabilă. Contrariul său devine valabil în dinamica proceselor civilizatorii din Europa şi din America, în ultima sută de ani, să zicem. Prin folosirea exagerată şi nemotivată a familiarităţii apelative, nu cîştigăm în civilitate şi nici măcar în „modernitate“. Dimpotrivă, pierdem, riscînd totodată postura unor indivizi fără rigoarea normelor sociale şi, mai ales, cu o stranie înclinaţie către inadecvat. Ceea ce pare o trăsătură definitorie a nonconformismului occidental şi cu precădere american e, la urma urmelor, rezultatul înţelegerii eronate a unei realităţi cu reguli istorico-lingvistice şi culturale extrem de precise. Specialiştii în gramatici pot confirma că evoluţia limbilor tinde să elimine multitudinea de pronume, păstrîndu-le doar pe acelea care surprind ideal modelul de comunicare specific unei epoci în sine, integrate, adică, în grilele mentalitare ale unei comunităţi, la un moment dat. În mod interesant, în vremurile recente, observăm că, în culturile cu istorie amplă, au supravieţuit, în primul rînd, pronumele cu conotaţii politicoase, preferate, se vede, de standardele etice ale civilizaţiei contemporane. Bunăoară, în limba franceză, se constată o supralicitare a formalului vous – pînă şi în familie –, substitut sofisticat şi decent al prea directului tu. În engleză, chiar şi mai mult, transferul s-a făcut definitiv, supremaţia deţinînd-o astăzi elegantul you, care nu reprezintă altceva decît varianta tradiţională, de plural, a persoanei a doua. În limba veche, exista o formă şi pentru singular – thou –, pierdută însă pe parcursul progresului şi înlocuită cu expresia convenţională. Grăbind puţin logica lucrurilor, sîntem nevoiţi să acceptăm faptul că, în civilizaţiile mari, maniera de adresare este una preponderent formală – cu „dumneavoastră“ –, contrariul fiind, desigur ,un exotism impardonabil, ilustrativ pentru lipsa de educaţie. Ar fi şi neobişnuit să nu se întîmple aşa într-o lume unde convenţia a trasat, în timp, de-a dreptul milimetric, chenarele convieţuirii sociale, arhetipul absolut al tuturor proceselor de civilizare din istoria modernă a umanităţii.

Trebuie să observăm că, şi în plan comportamental, situaţia nu diferă semnificativ. Americanii, de exemplu, au o grijă aproape maniacală (da, tocmai ei, „nonconformiştii“ planetei!) pentru respectarea regulilor conduitei publice. Niciodată cineva abia cunoscut nu ţi se va adresa pe numele mic – dacă nu îi acorzi libertatea să o facă – şi nici nu va ieşi din registrul convenţiei lingvistice, în pofida eventualelor „ascendente“ pe care le-ar putea deţine: vîrstă (la noi, acesta e criteriul prin excelenţă al „diferenţierii“ sociale şi, aşa-zicînd, apelative!), profesiune (există, printre compatrioţii noştri, o „ierarhie“ a nomenclatorului profesional, care asigură instantaneu reducerea alterităţii la noţiunea masei informe, nedemne de minimul respect!) ori statut socio-economic (atuul financiar sau politic anulează, în România, orice urmă de formalitate; interlocutorul poate fi fericit, în astfel de cazuri, dacă scapă fără aruncarea vreunei invective dinspre potentatul zilei, prea grăbit şi prea important pentru a se mai supune normelor civilităţii!). Rămîne adevărat, mutatis mutandis, faptul că, foarte des, americanii te invită să treci peste convenţii şi să intri în spaţiul familiarului, în interacţiunea cu ei, dar gestul are loc numai în decorul consimţămîntului mutual şi funcţionează doar în cadrul normativ (nescris) al unui gentlemen’s agreement. Putem bănui, ca atare, un oarecare şoc cultural la cei din Lumea Nouă, care ne vizitează ţara pentru un timp mai lung ori mai scurt. Indiferent de vîrstă, educaţie şi statut, ei sînt depersonalizaţi abrupt, de către o mulţime gălăgioasă şi zîmbitoare, devenind Sam, Jim, John sau Tom, pentru o varietate largă de interlocutori, de la prichindei, la oameni vîrstnici. Îşi pierd, cum ar veni, „respectabilitatea“, singurele opţiuni pe care le au la îndemînă fiind umorul şi afabilitatea. Acceptînd să fie „naturalizaţi“, aceşti oaspeţi transatlantici înţeleg, ultimativ, că entuziasmul nostru informal ascunde, în fond, o dorinţă de ospitalitate excesivă, ceea ce, să recunoaştem, nu constituie chiar un defect major. Atitudinea „nonconformistă“ a diseminat, pe meleagurile noastre, în ultimii ani, afectînd întrucîtva pattern-urile comportamentale ale României actuale. Funcţionarii diverselor nivele ale sistemului minimalizează, constant, cetăţenii, trecînd apoi, nonşalant, peste barierele normative şi sugerînd o familiaritate care, în realitate, nu există. Reporteri insignifianţi intervievează mari sportivi (adesea mai în vîrstă decît ei), numindu-i senin „tu“ şi – absolut îngrijorător – acceptînd să fie, în replică, apelaţi cu „dumneavoastră“. Vi se va fi părînd acesta un pas (greşit) mic pentru un om, dar, în realitate, el este uriaş pentru (non)civilizaţia care ne aşteaptă în următoarele decenii ale actualului mileniu.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Mai multe