Despre amatorism
G. Călinescu scria, în (noiembrie) 1937, pentru rubrica sa din Adevărul literar şi artistic, o „cronică a mizantropului“ absolut sclipitoare, cu rezonanţe – aş spune eu (din raţiuni ce se vor vedea mai la vale) – pînă în zilele noastre. Textul se intitulează „Amatorul literar“ şi poate fi integrat – ca gen – vechilor „fiziologii“ din tradiţia franco-română. Spune Călinescu: „Amatorul literar este omul cel mai primejdios de pe lume. Neavînd puterea de voinţă de a se preface într-un producător obişnuit, într-un meseriaş, neînvăţînd, dar, secretul artei, el se mulţumeşte cu reputaţia familială şi rămîne un încăpăţînat. Amatorul de literatură este de cele mai multe ori un autodidact sau, mai bine zis, un semidoct cu pretenţii de bibliofilie. De pildă, el adună de pe la anticari cărţi cu aspecte de gunoaie, în limbile cele mai felurite (poligloţia este semnul semidoctismului, nu rareori) şi le aruncă acolo în raft, fără să le citească sau, în orice caz, fără să le înţeleagă. Filozofie? A citit. Biologie? Ştie pe de rost. Medicină? Este pasiunea lui. Nici un scriitor universal nu-i scapă, ultima carte e în dulapul lui înainte de a fi în librărie.“ Individul te copleşeşte cu „trimiteri“ culturale genialoide – susţine criticul –, tremură sub presiunea propriului „enciclopedism“ şi, nu o dată, ia mină arogant-dispreţuitoare în dialogul cu tine, bietul muritor ignorant.
Acest „dialog“ devine prilejul unor episoade mai curînd groteşti, desprinse parcă dintr-o lume ficţională, creată de un scriitor naturalist, cu un accentuat simţ al morbidului. Se simt, parcă, în spatele decorului călinescian, indicaţii regizorale din neorealismul cinematografic italian: „Discuţia cu amatorul literar este primejdioasă, iritantă. Amatorul e înconjurat de nevastă şi de copii care îl adoră şi-l privesc ca pe un Goethe al familiei. El însuşi e un prezumţios şi un polemist înnăscut, în stare de a-ţi face mustrări dacă cumva nu i-a plăcut o carte pe care ai avut nefericirea să i-o comunici fără voie prin faptul punerii ei în vînzare. Violenţa amatorului de literatură este neîntrecută şi e mai totdeauna explicabilă printr-o operă ascunsă în sertare, care n-a putut şi nu va putea fi niciodată publicată. Nu face pe isteţul şi pe amabilul, insistînd să ţi se citească fragmente din ea. Amatorul îţi va citi, îţi va cere părerea şi, la cea mai mică obiecţie, te va combate vehement, asistat de toată familia.“ Gestica neconcesivă a „amatorului literar“ vine dintr-un lung experiment de autovalidare, practicat în interiorul propriului univers domestic, un microsistem peste care personajul patronează aidoma unui demiurg. Familia îl divinizează, acceptîndu-i genialitatea într-un fel de abandon mesmeric. Ca atare, acasă, „amatorul literar“ are libertatea de a spune practic orice. El nu va fi contestat sau – Doamne fereşte! – ridiculizat. Autoritatea sa rămîne aici necondiţionată, însuşi aerul pe care îl respiră fiind sacralizat de exponenţii spaţiului casnic, căzuţi – cu toţii – în prostraţie.
Întîlnirea cu „amatorul literar“ – în chiar sînul familiei sale, adică în sanctuarul personal –, narată de Călinescu în termeni burleşti, este un episod antologic, ce merită vizionat integral, în descrierea autorului însuşi: „Să vedeţi ce mi s-a întîmplat mie cu un amator de literatură. Din amabilitate, l-am întrebat dacă, cu atîtea cunoştinţe literare etc. etc. (minciună reverenţioasă!), n-a încercat să scrie. Eram sigur că amatorul nu a scris. Ei bine, m-am înşelat. Scrisese. A scos numaidecît opt caiete cu scriere măruntă, care m-au îngrozit. Şi a început să-mi declame un fel de poem cu desăvîrşire dement. Probabil că citise de atîtea ori familiei această nefericită compunere, încît, printr-un soi de sugestie, toţi ai casei, nevastă, copii, servitoare, luau mine exaltate şi de-a dreptul ameninţătoare. Ceea ce m-a uimit îndeosebi este că poemul folosea cuvinte de un inedit bizar. De pildă, poetul amator declama: «Domnul nostru este darnic, / El e mîndru, el e starnic!» «Mă rog – am întrebat eu – ce înseamnă starnic?» – «Starnic e o prescurtare de la statornic, ca să iasă ritmul.» Am dat să zîmbesc, dar nevastă, copii, servitoare au ţipat la mine: «Tata zice bine, tata zice bine. Starnic se zice.» Un copil luă furculiţa de pe masă şi, pironindu-mă cu nişte ochi teribili, ţipă: «Asta e fuliţă, fuliţă!»“ Agresivitatea adulatorilor micului geniu ascuns (şi, indubitabil, neînţeles) reprezintă o parte obligatorie a peisajului fariseic. Fără violenţă gestică şi de limbaj, amatorismul s-ar simţi amputat. De aceea, strigătul disperat, din final, al epuizatului Călinescu nu trebuie să ne surprindă deloc. Este o realitate incontestabilă: „De amatorul de literatură am scăpat prin fugă.“
Spuneam că fiziologia lui Aristarc se prelungeşte, într-un mod ramificat, pînă în zilele noastre. Din păcate, amatorii României actuale nu mai sînt doar „de literatură“, ci s-au „specializat“, dezvăluindu-se „polivalenţi“ şi „interdisciplinari“. Ei te conving cu insistenţă (dinspre toate instituţiile publice, fie ele ale statului sau nu) că mănînci – de cînd te ştii – cu o fuliţă şi nu, aşa cum credeai tu, cu o furculiţă. „Amatorii“ contemporani nu se mai revelă drept zeităţi domestice – înconjurate, incantatoriu, numai de membrii hipnotizaţi ai familiei –, ci în posturi de guru (mă iertaţi, guri, cumva?) naţionali. Electrizează mulţimi întregi, adresîndu-li-se rudimentar şi agramat. Adevărul lor pervers şi schilod se impune, treptat, ca adevărul tuturor. Ai vrea să scapi prin fugă de aceşti colecţionari de „fuliţe“, precum Călinescu, dar unde să mai fugi, monşer, unde?
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.