Desenați graficul: literatură
Ar fi interesant să calculăm, absolut neștiințific, pentru fiecare generație un coeficient K, care să exprime distanța medie, în ani, a generației respective față de scriitorii pe care îi citește. Azi, de pildă, distanța pare să fie scăzută. Mulți citesc romane scrise în ultimii cîțiva ani, zece sau douăzeci. Se citesc traduceri – uneori apărute sincronizat cu originalul – ale unor autori britanici sau americani de care uneori nici nu știm că sînt mai tineri decît noi. (Jonathan Safran Foer are 42 de ani. Mai tînăr ca mine. Cum își permite să fie celebru?) De nevoie sau doar de plăcere, cîte cineva mai citește și Dostoievski sau Shakespeare, dar în general mulți dintre noi avem lecturi extrem de recente și așteptăm cu nerăbdare lansarea ultimului roman al scriitoarei preferate, indiferent că e din Brașov sau din Boston. În chiar clipa în care noi citim o carte, autorul cărții se uită la el acasă, în Londra, la ultimul episod din serialul care ne place și nouă, aruncînd din cînd în cînd o privire la iPhone. K ar fi, să zicem, 10.
Cei care s-au format intelectual în – aleg la întîmplare – anii ’80 în România reprezintă o generație cu un K diferit. Citeau, e drept, și Cel mai iubit dintre pămînteni, de plăcere sau doar pentru că se șușotea despre el, dar mulți citeau sistematic autori din secolele XVIII (da!) și XIX, sau romanul interbelic, francez sau românesc, care abia se apropiau la 50 de ani de ei. Această generație a fost, prin forța lucrurilor, mai serioasă decît vîrsta ei, și-a adaptat metabolismul cultural la o hrană curios de substanțială, cu manierisme străine de mediul ei, generatoare de reflexe livrești care scot capul și azi. K ar fi, să zicem, 75.
S-ar putea calcula un asemenea coeficient pentru orice moment istoric important, de inflexiune, să zicem. În Renașterea germană, unii citesc Biblia lui Luther, atît solemni în fața conținutului bimilenar, cît și încîntați de ideea de tipăritură. Alții citesc Corabia nebunilor, scrisă cu cîteva decenii în urmă. În secolul al XIII-lea francez, elita pendulează de la Biblia din catedrale la nenumăratele manuscrise miniate din Le Roman de la Rose și poezia trubadurilor. În ambele situații, norul de puncte devine destul de haotic și e greu să faci o medie, să-l faci pe K 500.
Antichitatea clasică păstrează întrucîtva inegalitatea, pentru că textele homerice (și apoi Vergiliu) sînt însăși substanța învățămîntului, dar ea nu e așa mare (K trebuie deci să fie mai mic), pentru că se citește cronologic mai omogen (trufandale literare din fiecare secol) și există o producție permanentă și diversă de literatură, circulată rapid. Quintilian (secolul I d.Hr.) se plînge undeva că multe dintre pledoariile lui la tribunal, stenografiate, au început să fie distribuite fără acordul lui și sînt pline de erori. (Coșmarul oricărui autor! De parcă erorile n-ar putea să ne îmbunătățească textele.)
Sînt 400 de ani distanța între Alexandru cel Mare și Homer, tot atît cît între noi și Shakespeare; dar e probabil că Macedoneanul se simțea mai aproape de Iliada decît noi de Regele Lear. (La rigoare, între Homer și bizantini ca Eustație care încă îl citesc și produc comentarii stufoase la epopeile homerice în secolul al XII-lea e tot atîta timp cît între noi și scrierea Noului Testament.) Dar toată lumea greacă veche se simțea foarte aproape de Homer, pentru că nu percepea nici pe departe cezura istorică între micenieni și antichitatea clasică, reprezentată de colapsul civilizațiilor din epoca de bronz, pe care arheologia îl știe azi așa bine. Cînd Tucidide discută despre cetatea Micene a lui Agamemnon, el sugerează, dacă îl înțeleg corect, că era puternică, deși, după ruinele ei, nu s‑ar zice. El are în minte aici probabil ruinele din epoca arhaică și de la începutul epocii clasice, neștiind care anume erau cele, mai substanțiale, din epoca bronzului. Pentru Tucidide, Micene are o continuitate urbanistică din vremea aheilor și pînă aproape în zilele lui. Lumea lui Homer e, una peste alta, soră bună cu lumea de azi a lui Tucidide. Pasajul respectiv e unul dintre cele zece cazuri în care, în Războiul Peloponesiac, istoricul își prezintă sursele, și unul dintre cele doar două în care aceste surse sînt observațiile arheologice. În al doilea, e vorba despre golirea mormintelor din Delos pentru purificarea insulei. Tucidide face observația excepțională că „felul armelor și al îngropării“ a permis distincția între grupe etnice (greci, respectiv carieni). Sigur că lucrurile sînt mult mai complicate cu etnicitatea, dar observația rămîne, la această dată, excepțională. Întîmplarea face că descoperiri arheologice moderne arată că ciudații anatolieni în care Tucidide vedea carieni nu erau altceva decît tot greci, care foloseau ceramică geometrică (și orientalizantă). Dar ca să accepți asta trebuia să accepți o lipsă de continuitate, fie ea și în cultura materială, între tine și eroii de la începutul vremurilor.
Nu știu cît a crezut generația formată în anii ’80 în România în continuitatea ei cu clasicii secolelor XVIII, XIX și XX, pe care îi citea cu o răbdare și o reverență pe care unii dintre acești clasici nici n-o meritau. Spre deosebire de Tucidide și spre deosebire de multe alte generații, ea voia însă să intre în discontinuitate urgentă cu vremurile pe care le trăia.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: wikimedia commons