Deplinul paradox al învecinării
E deseori straniu cum se aruncă vecinătăţile. Mă refer la locuri şi locuiri, la clădiri şi clăditori; legende care nu au nimic în comun, personaje străine unul de altul. La Strasbourg, pe un perimetru restrîns, se află trei clădiri ce trimit la memorii şi istorii diferite. Din vecinătatea oricăreia dintre ele le vezi pe celelalte două. Una este clădirea Parlamentului European. Un fel de cetate modernă în care intră, patru zile în fiecare lună, cam trei mii de suflete - parlamentari, asistenţi, funcţionari, bucătari, şoferi etc. Într-un fel, acest sediu secund al PE (primul - din punctul de vedere al frecventării - e cel din Bruxelles) e mai cu seamă o piesă din arsenalul de orgolii al Franţei. Există o consistentă mişcare de lobby - printre europarlamentari - care cere renunţarea la dubla adresă şi cantonarea în Belgia. Din simplul motiv că mutarea, o dată pe lună, la Strasbourg (unde au loc doar voturile în plen) costă, într-un an, sume cu şapte cifre în euro. Evident, Franţa nu vrea să audă - chiar dacă i se propune ca impozantul sediu strasbourghez să devină o megauniversitate, un fel de MIT european etc. La doi paşi de clădirea Parlamentului se află o cazarmă - Caserne Tourenne -, moştenire a vremurilor în care Strasbourg-ul era oraş de graniţă, iar generaţii de francezi şi germani se educau naţionalist în şcoli, pregătite să lupte şi să moară la datorie. Altădată acoperită de norii urii, regiunea e azi una total cosmopolită. Francezii trec peste Rin - în burgul german Kehl - pentru a face cumpărături mai ieftine, iar nemţii vin la Strasbourg ca să vadă spectacole de operă sau meciuri de fotbal. În timpul celui de-al doilea război mondial, americanii au bombardat temeinic oraşul, pînă în pragul Catedralei din centru - vreo doi şoferi de taxi, oameni în etate, mi-au spus poveşti teribile. Exact despre acele vremuri vorbeşte cazarma Tourenne, azi incintă paşnică, împrejmuită cu un gard înalt de cărămidă roşie, cu emblemele Republicii, cu steaguri fîlfîind ş.a.m.d., dar aparent fără soldaţi. Ei bine, şi în imediata vecinătate a acestor atît de diferite clădiri - sediul unui parlament transnaţional şi o cazarmă franceză - se află, ce credeţi?, chiar sediul postului de televiziune ARTE. Pe malul unui rîuşor în care înoată raţe şi nutrii în libertate vezi clădirea oţel-sticlă a unui post TV a cărui existenţă însăşi e un mesaj în sine: Franţa şi Germania, ţările europene care s-au urît mult şi s-au însîngerat reciproc major, de vreo trei ori în ultimii 140 de ani, au făcut între ele şi către restul Europei o punte de sunete şi imagini în stare să vorbească modest, dar credibil, despre farmecul de-a trăi ca francez şi ca german în conturul vechiului imperiu al lui Charlemagne. Am şi la Bruxelles un exemplu de alteritate în vecinătate. În chiar centrul oraşului, în apropierea Pieţei Mari (principala atracţie turistică) şi chiar în faţa Bursei se află un magazin GB Express - o megabăcănie de cartier. Cam bănuiţi ce pune ea la vînzare - de la cămăşi la DVD-uri, ciocolată şi bere Leffe, creveţi proaspeţi şi scoici vîndute la kilogram, în apă de mare. Bun. La doi paşi de acest GB e o megabăcănie chinezească - n-aş putea să spun cum se cheamă, dar e de-ajuns să întrebi pe oricine care e cel mai mare magazin chinois din oraş şi toată lumea ţi-o va indica. Treci uşa şi pici în Asia: vînzătorii şi 80% dintre cumpărători au ochi migdalaţi, vezi ziare şi reviste din Hong Kong, miso-supe instant, sosuri terriaki, calupuri de brînză de soia, ceaiuri cu toate aromele imaginabile, conserve cu toate legumele şi fructele Orientului, alcooluri cu nume imposibile şi, bineînţeles, cutiuţe cu balsamuri în genul Kao-Sao-Vang-ului de pe vremuri, pe care-l cumpăra bunicu-meu matern ca să-şi calmeze (cică!) reumatismele. Pentru esticul care sînt, alăturarea celor două magazine - unul, curat (-murdar) occidental, simbol al consumismului vestic, şi altul, tot mare, dar mai tinerel, este o expresie a valurilor succesive de emigranţi asiatici ce vin şi vor veni în tot viitorul previzibil. Ei bine, şi ce credeţi că se află între GB Express şi mega-China-store? Se află un trotuar cu trei-patru coloane, altfel nimic extraordinar, dacă - în trecere pe-acolo - nu te-ar izbi vizual şi olfactiv ceva. Exact acolo, între magazinul european şi cel asiatic, se află cuibuşorul de nebunii diurn-nocturn al cîtorva SDF (sans domicile fixe), unii cu cercei în urechi, în sprîncene şi în limbă, homleşi ce zac zi şi noapte cu cîini pe lîngă ei, bînd bere şi - mai ales - uşurîndu-se pe toţi pereţii (nu că s-ar vedea, dar te trăzneşte în nări!). Cazarmă şi post TV transnaţional; curăţenie asiatică şi urină de bere ieftină belgiană. Strict alăturea, fragmente din lumi diferite. Aşa că nu te mai uimi, frate dilematic, dacă pe bulevardul Aviatorilor din Bucureşti, faţă în faţă, se află clădirea pe care odată a înălţat-o Nicolae Iorga pentru un institut naţional de istorie şi, peste drum, palatul istoric pe care l-a cumpărat recent, pentru familia sa, Gigi Becali.