Denis Alibec

Cu ocazia Centenarului am aflat că artiştii noștri sînt campioni mondiali la fotbal. Să ne aşteptăm, aşadar, ca vreun Denis Alibec să ia premiul Grammy? 

Poate Grandmommy. Premiul pentru cel mai bun tînăr bătrîn, născut talent şi „mort“ speranţă. Meciul marilor artişti cu marii foşti fotbalişti (la noi toţi sînt mari, ăsta e cu adevărat momentul în care dimensiunile nu mai contează) a scos la iveală imaginea iubirii absolute pentru fotbal: din dragoste de minge, marii jucători de altădată ajung să o înghită şi să o exhibe pe sub tricoul gata-gata să crape. De la artişti nu poţi avea alte pretenţii decît cea a pasiunii. Cîntăreţii veseli nu doar că sînt campioni mondiali, sînt de două ori campioni mondiali! E ceva. Nu ca performanţă (se zice că meciurile legendare au loc, de fapt, la banchetul de după), ci ca perseverenţă în a te crede ce n-o să fii niciodată. Mulţi cetăţeni de gen masculin se visau, pe maidane, în vremea copilăriei, Kempes, Rensembrink sau Rocheteau. Arta driblingului perfect, a şutului plin şi a traiectoriei ideale către vinclu, urmate de tribune şi ţări aduse la extaz, a vizitat multe zile şi nopţi petrecute în jambiere şi chiloţi. Unii continuă acest exerciţiu oniric pînă cînd trag pe dreapta. Copii mari. E OK, sînt lucruri şi mai rele. Invers, fotbaliştii au tînjit mereu după viaţa boemă a artiştilor, lipsită de componenta cazonă a marii performanţe. Fiecare vrea ce n-are. Aşa că, atunci cînd se întîlnesc artiştii cu fotbaliştii, nu ştii cine se uită la cine cu mai mare invidie. Şi fiecare încearcă să demonstreze ceva. Ionel Ganea, ajuns la gabaritul unui luptător de sumo, a intrat în singer-ul Kamara ca un tren într-o Dacie blocată pe şine. Ne-am temut de daună totală. Apoi Stelea, afişînd o barbă biblică, a scăpat o minge în poartă cum scapă un bebe suzeta în noroi. Prunea a făcut mişto de el. În fine… Las’ că şi noi am făcut de Florinică acu’ 24 de ani, cînd Andersson i-a furat bomboana dintre degete, iar nouă visul de a ajunge în semifinalele Cupei Mondiale. Şi uite aşa se întîlnesc drumurile noastre toate, cum ar fi zis domnul acela care nu-şi dădea cu stîngul în dreptul şi nu ducea nici microfonul, nici paharul la ureche. Hai noroc şi voie bună, cei (ce-i?) cu inima română!