Demonul dimineții
Formula din titlu nu-mi aparține. E inventată de colegul meu de la Psihologie, profesorul Păstrăvuș Bodega, pe care l-am întîlnit, în urmă cu o săptămînă, mergînd – parcă fără țintă – pe coridoarele Universității. Avea o mină descompusă, de insomniac cronic. L-am întrebat, de complezență, ce mai face, deși bănuiam că declanșez astfel o spovedanie suspinată, de toată frumusețea. Nu m-am înșelat. Psihologul a început să se lamenteze ascuțit: „O duc groaznic de vreo doi ani încoace. Cred că sînt stăpînit de ceea ce s-ar numi, plastic, demonul dimineții. Ca să înțelegi – tu fiind literat –, îți spun că psihiatrii și psihologii au adoptat, mai nou, un concept din teologie pentru a defini depresia, așa-zisul demon al amiezii. Andrew Solomon – pe care ți-l recomand călduros – a scris o carte cu titlul ăsta, The Noonday Demon, tradusă și în română, unde face o analiză foarte convingătoare a maladiei. Cum spuneam însă, termenul vine din spațiul religios. Demonul amiezii te prinde, tehnic vorbind, în ceasurile calme, de apatie, de după prînz, cînd letargia trupească îmbracă discret haina deznădejdii sufletești, cînd lenea se transformă în tristețe adîncă, în pierderea instinctului vital. Preoții îi zic și acedia/akedia, o noțiune venită la noi pe filieră grecească, orientală, care, originar, însemna neglijență, dezinteres, moliciune spirituală. Pentru psihoterapeuți, aici s-ar afla mama depresiei și a melancoliilor patologice. Absența activității de orice tip reprezintă catalizatorul perfect al declanșării lor…“
„Ei bine“, a strigat deodată profesorul, „eu sînt contraargumentul în carne și oase al acestei teorii! Constitui dovada vie că nu akedia este sursa depresiei, ci opusul ei. Nu lîncezeala, ci hiperactivitatea, nu apatia, ci agitația, în fine, nu demonul amiezii, după cum se crede în general, ci un demon mai pervers și, totodată, mai neașteptat – demonul dimineții, al dinamismului, al vitalității, al alergăturii haotice, ce mai, prietene, al nebuniei implacabile!…“ La ultimele cuvinte, spre spaima mea, psihologul aproape a izbucnit în plîns. S-a stăpînit in extremis și apoi a continuat: „Sufăr de boala dimineții, adică a mișcării perpetue, a activității fără finalitate, a muncii continue, a neliniștii începerii programului de lucru (captive într-o buclă temporală istovitor-repetitivă). Nu mă pot opri din acțiune. Chiar și atunci cînd, fizic, mă prăbușesc, ca acum bunăoară, rămîn în mișcare și hălăduiesc fără țintă, întrucît creierul meu își menține fierberea în oala sub presiune a grijilor celor mai absurde… Am fost dintotdeauna o natură agitată, probabil și din cauza unei oarecari predestinări. Taică-meu, pescar fanatic, m-a botezat Păstrăvuș în semn de omagiu față de peștele cel mai greu de capturat în viziunea sa. Vivacitatea păstrăvului mi s-a transmis însă și mie, cumva transcendent. Înot etern, aidoma lui, într-un interminabil izvor de munte. Aș putea chiar reformula vechiul proverb românesc – Cîinele moare de drum lung, iar prostul de grija altuia“. „Cum?“, am întrebat eu ca un idiot.
Colegul mi-a răspuns solemn: „Păstrăvușul moare de înot fără sfîrșit și de propriile lui griji. Aș fi preferat, sincer, să mi se transmită, prin transcendență, spiritul celuilalt nume, de familie – Bodega. Să fi fost viața mea o bodegă! O relaxare in aeternum!… Din păcate, am devenit, iată, păstrăvuș, un dezaxat care, cu precădere în ultimii ani, nu mai reușește să se oprească din zvîrcolire. Mă tem că am în permanență ceva important de făcut, un proiect crucial de dus la îndeplinire. Alerg ca un apucat în toate direcțiile, întrebîndu-mă constant care e destinația, dacă sosesc sau, de fapt, plec de undeva. Țin minte tot ce aud și transform informația preluată în îngrijorare bolnăvicioasă. Am participat, la Londra, la un congres și, în seara festivă, de despărțire, colegii din diverse țări se plîngeau că trebuie să se retragă la culcare, deoarece aveau avioane de prins la ore imposibile din zori. Detaliul nu mi-a mai dat pace și, bineînțeles, mi-am petrecut noaptea într-un fotoliu de la recepție, ducîndu-mă în răstimpuri pe la ușile lor pentru a-i trezi în timp util. Văzîndu-mă, un ins din Cehia, parapsiholog, a intrat în fibrilație de groază. A crezut că sînt fantoma londoneză a unui aristocrat victorian dement, ce-și făcuse veacul prin zonă. În plus, am pierdut propriul meu avion, fiindcă, spre dimineață, am ațipit pe vasul de toaletă… Ai mei sînt muți acasă, pentru a nu oferi informații fatale psihicului meu…“ L-am oprit brusc pe Păstrăvuș, mimînd agitația eu însumi. I am comunicat că trebuie să fug la curs și să predau fără pauză ca să ajung la vreme la un stomatolog. Am șters-o spre amfiteatru. După o oră și patruzeci de minute însă, inevitabilul s-a produs. Bodega a întredeschis ușa sălii de curs, călcînd apăsat pe loc, de parcă s-ar fi aflat sub presiunea micțiunii. „Codrine“, a șoptit disperat, „am venit să-ți amintesc de programarea la dentist.“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
Foto: wikimedia commons