Delirul

6 august 2019   TÎLC SHOW

Nu e nici o rușine să păstrezi anumite valori sau date ale civilizației rurale din care vii. Dar e rușinos să vrei cu tot dinadinsul să rămîi primitiv. Nu e nici o rușine să-ți scormonești istoria, să-ți cauți rădăcinile. Dar e maladiv să te încăpățînezi în a crede tot ce s-a formulat după ureche, tot ce s-a fabricat în mințile unor cîrpaci perverși, pentru a te prosti și a te ține analfabet. Nu e absolut nici o rușine să primești ajutor și să înveți din experiența unor societăți mai dezvoltate. Dar e îngrozitor să zîmbești în public, iar în particular să urinezi și să scuipi pe toate formele astea de ajutor. Nu e nici o rușine să înțelegi că ajutorul ăsta nu e complet dezinteresat. Dar e josnic și mizerabil să-l furi sau să-l subminezi cu orice prilej, și să nu încerci să-l transformi într-o formă decentă de parteneriat. Nu e nici o rușine să-ți iubești compatrioții și să-i protejezi. Dar e boală la cap să nu i respecți și, totuși, să crezi că faci parte dintr-o societate mai bună decît oricare alta, că toți ceilalți îți vor doar răul și distrugerea.

Oricîți olimpici străluciți am avea la concursurile școlare, oricîți sportivi ar obține rezultate spectaculoase, oricîți cercetători, medici, artiști, meseriași de toate felurile ar purta nume românești și ar fi cunoscuți și apreciați pe toată planeta, nimic nu se repară de la sine, în lumea profundă de acasă. Caracalul de zilele astea nu mai e subiect de eternă și devastatoare bășcălie românească. Locul acela nu e un spațiu cu ghinion, unde s-a întîmplat o catastrofă care ne înfioară. Nu e locul unde s-a răsturnat atelajul care-i transporta pe românii mai puțin norocoși, la momentul distribuirii istețimii. E o imagine corectă a felului în care arată întreaga noastră lume profundă de acasă. Indiferent cît caz ar face compatrioții din alte provincii istorice, care cred că se găsesc la ani-lumină de bieții nefericiți de la Caracal. Acolo, rudimentarismul e mai vizibil și mai zgomotos. El există, însă, peste tot. Poate mai bine pus la păstrare în alte locuri ale patriei. Poate mai gospodărește și mai mîndru chivernisit. Dar el există peste tot și scoate capul mereu, după specificul locului. Uneori e mai ușor de văzut. Alteori îți trebuie un pic de exercițiu ca să-l observi.

Dar cînd rudimentarismul scoate capul atît de hotărît, ca la Caracal, mereu e caz de delir național. Parcă am afla pentru întîia oară cum stăm. Disprețuim și miștocărim profund ideea de stat, ca administrație și instituții ale sale. Disprețuim și miștocărim profund ideea de polițist, de om al legii. Disprețuim și miștocărim profund ideile de protocol în caz de urgență, exerciții publice de toate felurile, conformare la reguli și regulamente, colaborare cu instituțiile statului, respect față de concetățeni și față de comunitate. Luăm în cea mai cruntă bășcălie orice tentativă de salubrizare a locurilor în care trăim sau a felului în care înțelegem ideea de patrie. Cum apare vreo regulă sau vreun protocol în caz de urgență, ne punem pe bancuri și miștocăreală. Iar cînd se întîmplă o catastrofă, dăm în delir. În cea mai pură formă a delirului. Erupe vulcanul de reproșuri absurde, elucubrații, fabulații, zvonuri de coșmar, superstiții care te lasă cu gura căscată, un bîlci colosal al tembelismului și al minților rătăcite. Pactul cu promiscuitatea iese la iveală mai abitir decît cea mai înflăcărată și calpă mîndrie națională.

Cu cît mai implicați sîntem în orice formă de colcăială sau de de bulă personală, cu atît mai zgomotos reacționăm la catastrofă. De peste tot urlă gîndul aducător de frisoane: „Putea fi copilul meu!“. În abisul acestui gînd e o apă murdară. Iar în apa asta murdară se reflectă imaginea reală a formulării. Ea sună, de fapt, așa: „Slavă Domnului că n-a fost copilul meu!“. Și e firesc, e omenesc să fie așa. Dar catastrofa abătută peste copilul altuia nu e o povară mai ușoară, într-o comunitate sănătoasă. Aici, după momentul sinistru, încep heirupismele. Care sînt mai crunte și mai sinistre decît catastrofa în sine. Trebuie să moară cineva, în general niște tineri, ca să se producă o emoție uriașă. Să ne pună în mișcare. Să luăm, cică, niște măsuri, ca să nu se mai întîmple de-astea. Mișcare de la care obosim repede. Pentru că nu sîntem cu toții în același partid. Și nici din aceeași provincie istorică. Și nu ne suportăm. Prin urmare, cum trece emoția, mai punem niște lumînări, mai băgăm niște cruci și ne retragem la casele noastre. La televizor. Să ne reîmpărțim pe emisiuni, pe tabere, ca să-i înjurăm pe ăilalți.

Și-o luăm cu exemplele. Ăia mai „culți“ zic că n-o să scăpăm niciodată de Pristanda, sluga lui Tipătescu, așa cum ne-a învățat Caragiale. Că nu de ieri, de azi, la noi, polițistul e un mic semianalfabet oportunist, mereu în slujba unui politician ticălos. Ăia mai „desculți“ zic că n-o să se iasă niciodată din combinațiile dintre „gabori“ și „șmecheri“, că lumea asta nu poate exista fără „șmen“ și că așa e ordinea firii cu „ăjtia“. Și unii, și alții zic că nu mai e nimic de făcut, că boala e la os, iar osul nici nu mai există. Iar chibiții de profesie – scuzați, dar ticăloasă specie! – citesc ziare, stau la televizor și „cer soluții“. N-ar ieși la vot nici să-i pici cu ceară. Nu ar schița nici un gest pentru propria demnitate. Mai bine ar crăpa decît să facă o donație la un ONG, pentru monitorizarea administrației sau a sistemului de justiție, pentru mediul înconjurător, pentru protejarea copiilor, a persoanelor vîrstnice sau cu dizabilități, a celor fără adăpost, a celor abuzate. N-ar contribui nici în ruptul capului la o platformă de jurnalism de investigație. N-ar redirecționa în veci un 2% pentru o cauză, pentru o organizație care dovedește că face ceva. Mai degrabă, poate, la o biserică. Cu speranța că, dacă dai un bănuț, „te vede Dumnezeu“. Și, brusc, devine mai amabil. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe