Decembrie, din paranteză-n paranteză
…s-a dus noiembrie, iubito, şi nu m-ai învăţat filosofie*
precum te-am rugat, probabil că nu o faci decît în decembrie,
aşa cum te-ai obişnuit cu băcăuanul acela,
să nu crezi că mă jigneşti,
tot ce te-a rugat Bacovia rămîne în vigoare,
nu e o vreme a comparaţiilor,
continui să-mi scot din sărite confraţii cînd le zic:
„Trebuie să trăim conştienţi că sînt cîteva genii inaccesibile nouă“,
mi se urlă că sînt un defetist literar, pe scurt: un laş,
eu le repet: „Pe Eminescu, noi, poeţii tineri, degeaba,
nu-l vom mai ajunge!“,
din cine e, aproximativ, versul acesta? nu se mai ştie
(Tita îl ştia pe dinafară, abia mă puteam ţine după ea cînd începeam să-l spunem),
nu se mai ştie nimic de Zamiatin, de Dos Passos, de Sărmanul Klopstock,
oameni foarte citiţi şi la curent cu secolul 21,
nu mai ştiu cine a fost Fadeev
(să le spun că a fost cel care a scris Înfrîngere sub Stalin, ce fel de înfrîngere nu le pot explica, mai bine le zic că şi-a tras un glonte în cap după ce a aflat ce făcuse Stalin, iar Pasternak, la catafalcul lui, i-a cerut iertare,
sau, şi mai pe înţeles, că Fadeev a fost socrul lui Hans Magnus Enzensberger, asta, gradul de rudenie, l-ar face mai clar, cu condiţia să se ştie cine este Hans Magnus, HME, să nu fie confundat cu MHS-ul nostru, deşi nici despre MHS nu se ştie în amănunt ce a fost mai halucinant în viaţa lui pentru ca să ajungă la „Iorgu – vezi Iordan“ şi „Iordan – vezi Iorgu“,
poate că un roman Bietul MHS ar fi la fel de valabil ca Bietul Ioanide, dar ar trebui un Călinescu de după 22 – ei, care 22?),
însă nici despre Călinescu nu se mai discută printre noi, ca altădată,
de unde şi întrebarea unui tînăr proaspăt incult:
„Ce vrea Lucian Boia să spună cînd scrie că întotdeauna Călinescu a fost un caz?“, confraţi la care ţin din ce în ce mai mult nu au auzit de Kim Philby
şi le explic cu certă pasiune: „Cel mai desăvîrşit spion al secolului XX, englez cu Oxfordul la bază, om al sovieticilor, dar poate şi al englezilor, dacă nu chiar triplu agent“
şi cădem repede în John Le Carré, constatînd că se ignoră cea mai substanţială idee din Smiley şi oamenii lui, aceea că CIA şi KGB-ul sînt complementare în binele şi răul universal,
în fine, dacă nu m-ai învăţat filosofie şi tot a trecut noiembrie,
o să-ţi fac cronică cinematografică şi o să-ţi povestesc că
altădată, pentru mine, noiembrie însemna Festivalul Filmului Sovietic la „Studio“ de pe Magheru,
în fiecare an, eu „făceam“ la Cinema festivalul ăsta,
era Cannes-ul meu, Magheru era ma Croisette à moi,
nu era an să nu prindem un film mai deocheat, mai subversiv, mai incomod pentru cenzura noastră,
ne adunam toată cine-elita să captăm ceva cît mai neconform, un cloroform la porcăriile socialismului autohton,
plus actori dintre aceia care – cum spunea odată, în Le Monde, Jean de Baroncelli – îţi ridică un nod de lacrimi în gît,
Liubşin, Inna Ciurikova, Natalia Andreicenko (o splendoare, luată de nevastă de Maximilian Schell!),
plus melodramele alea sănătoase din care îţi rămîneau un „Te iubesc“ sau „Iartă-mă“, spuse altfel decît se ştie, un Ia liubliu tebia, un Prosti menia,
adică ce voiam să-ţi precizez de la bun început, dar nu am găsit tonul şi m-am pierdut printre paranteze (care în nici un caz nu te vor necăji ca o paracenteză):
are perfectă dreptate Alexandru Solomon, care scrie, în 22, că e stupidă, foarte stupidă, absenţa filmelor ruseşti, poloneze, cehe de pe piaţa noastră cinematografică; nu-i o frază cu care azi să faci unanimitatea (l-am cunoscut pe acest documentarist de clasă de pe cînd, mic-pitic, bătea Bucegii cu tatăl său, poetul Petre Solomon, şi coborau, nu chiar istoviţi, la noi, pe Cumpătu – aceasta ar fi ultima paranteză, ceea ce îmi aduce aminte de acea intensă vorbă de după 22 decembrie 1989: „Comunismul a fost o paranteză în istoria noastră“, la care, odată, mi-am permis să adaug: „Da, o paranteză de dimensiuni proustiene“).
Iubito, în decembrie pot să te învăţ un pic de istorie?
* vezi Dilema veche nr. 405.