De vînzare: casa unui profesor de pe vremuri

1 septembrie 2006   TÎLC SHOW

O cititoare, răspunzînd la apelul meu, îmi aduce aminte de una din casele vrednice de protecţie şi de respect din acest oraş. La capătul Podului Hasdeu dinspre mătăhăloasa Casă a Poporului, pe colţ, înconjurată altădată de o grădină care s-a tot îngustat, fiind încălcată de chioşcurile unui comerţ barbar, se găseşte, foarte dărăpănată astăzi, o clădire cu aspect de castel în miniatură, cu turnuleţe şi vitralii, în sfîrşit cu tot ce putea născoci gustul proprietarului pentru arhitectura apuseană. Omul care a trăit acolo, pe nedrept uitat de cei mai mulţi, a fost Pompiliu Eliade (1869-1914). Nici o legătură cu ceilalţi doi Eliazi, cel cu statuie şi acela căruia cititorii care l-au descoperit ieri ar fi în stare să-i ridice una mîine. A predat la Universitatea din Bucureşti literatura franceză, pe care o cunoştea bine ca normalian şi doctor de la Sorbona (cu o teză despre Influenţa franceză asupra spiritului public în România, care nu putea decît să placă dascălilor săi, dar n-a avut o traducere în româneşte decît foarte tîrziu, în 1982). Studiile sale la Paris i-au îngăduit să lucreze în arhive, unde a urmărit cînd şi cum au învăţat tinerii noştri paşoptişti. O Istorie a spiritului public în România în secolul al XIX-lea, tot în franţuzeşte, s-a oprit la primul volum, apărut în 1905, în care era vorba de cele dintîi gazete şi de asociaţiile literare ale căror baze le-au pus, în preajma anului 1830, studenţii noştri la marile şcoli franceze. Un anumit snobism l-a făcut pe Pompiliu Eliade să-şi publice, sub titlul de Causeries littéraires, notele de lectură şi cronicile dramatice de la Paris, cultivînd astfel un gen de eseu în care a avut urmaşi pe Aureliu Weiss şi pe Benjamin Fundoianu. Din acest interes pentru literatura cea mai nouă, s-a apropiat de simbolism, ca şi prietenul său Ovid Densusianu: a fost cel care a introdus la noi opera lui Maeterlinck. Era firesc ca această orientare să-l aducă în conflict cu Sămănătorul şi să-l expună criticilor devastatoare ale lui N. Iorga. Deşi polemica a dăunat carierei sale universitare, ea nu l-a împiedicat să devină directorul Teatrului Naţional, funcţie pe care a păstrat-o pînă în 1912. Judecăţile sale estetice nu erau fără greş, Lovinescu le găsea naive şi superficiale, aşa că l-a luat peste picior în Memorii, dar chiar din portretul pe care i l-a schiţat, se desprind bonomia personajului şi politeţea sa generoasă peste măsură. Ceea ce nu spune însă Lovinescu este că el însuşi a mers pe drumul deschis de către Pompiliu Eliade, atît prin lărgimea orizontului său de literatură comparată, cît şi prin reacţia sa sarcastică la curentul tradiţionalist şi naţionalist. Aşa încît criticul literar poate fi socotit un precursor. Ce se va întîmpla cu casa lui? De curînd a apărut, sub una din ferestre, anunţul că s-a vîndut. Nu se ştie cui. Energia frustă a întreprinzătorilor care prefac Bucureştii astăzi ar fi capabilă să radă acest desuet vestigiu al vremilor trecute ca să-i substituie un bloc de opt sau douăsprezece etaje. E de verificat regimul juridic al clădirii; dacă e monument istoric, sînt necesare nenumărate aprobări la orice intervenţie, dar, într-un fel sau altul, aceste obstacole pot fi ocolite. Despre cîteva cazuri care ilustrează această afirmaţie, am intenţia să scriu cu alt prilej. Deocamdată, am vrut doar să trag un semnal de alarmă şi să răspund întrebării care mi-a fost adresată cu privire la povestea bătrînei case.

Mai multe