De veghe în calul troian
Fiindcă era timpul pentru un subiect mai puțin academic și mai legat de viața noastră de zi cu zi (mașini, rate, alegeri), iată două vorbe despre calul troian în arta antică, împreună cu un suvenir arheologic. Povestea e cunoscută, dar sursele iconografice – foarte puține, ce-i drept – sînt de obicei lăsate la o parte. Cea mai interesantă imagine (secolul VII î.Hr.) se află pe un gît de vas de provizii înalt cît un măgăruș (pithos). Scena a fost modelată în argila vasului înainte de ardere. La picioarele calului sînt montate rotițe, pe osii ale căror capete sînt cam excentric plasate, ca să nu fie mascate de copite și să se întîmple cumva să nu le observăm. Șapte ferestre pătrate se deschid în corpul calului și în ele se ițesc fețe de războinici din profil, cu un aer hîtru, din cauza așa-numitului zîmbet arhaic. Cîțiva și-au scos mîna pe fereastră și țin în ea fie o sabie, fie un coif, fie un scut, pe care par să le înmîneze acelor războinici care deja au coborît. E evident însă că scutul, de pildă, n-ar fi putut niciodată să treacă prin ferestruică, așa că mai probabil e că artistul vrea doar să ne convingă că înăuntru oamenii sînt în armură completă. Ulise, care deja a coborît cu două sulițe, stă cu piciorul pe roata din față a calului și pare să țină un discurs, dacă nu cumva își răsucește o țigară, la adăpostul scutului.
Pe un mic vas pentru ulei sau parfum (aryballos), din Corint, scena e de data asta pictată și o scară a fost adăugată pentru confortul războinicilor ahei. Unii preferă totuși să sară, sau să cadă din cal, și troienii îi întîmpină peste tot cu o tradițională ostilitate. Un scarabeu etrusc de cornalină arată calul și șase ahei coborînd cu cinci scuturi într-un spațiu cît unghia, în care artistul a mai găsit loc și pentru lună, ca să înțelegem că invazia are loc noaptea. Tema e tratată și de cîteva fresce de la Pompei. Calul uriaș și fantomatic e tîrît într-una dintre ele de troienii scăldați în lumina lunii, iar stilul proto-impresionist al pictorului face scena și mai ireală, aproape un coșmar. În alta, atmosfera e exact pe dos, e miezul zilei și toată lumea-i veselă, cineva cîntă la un flaut dublu, iar calul nu e mai mare de un stat de om. În ambele apare și Cassandra, care ar vrea să atace calul al cărui scop malefic îl prevede, dar e oprită de cetățenii care au poftă de o tragedie.
Exemplele mai tîrzii se îndepărtează tot mai mult de substanța originală a poveștii. Unul e tocmai din India, de unde provine un relief de șist produs în secolul II d.Hr. într-un stil romano-indian, care nu e așa bizar dacă ne gîndim la atîția hibrizi locali din arta provincială romană. Aici, căluțul troian e un fel de jucărie mare pe roți, care se lasă ușor împinsă de doi troieni către zidul cetății, unde așteaptă Cassandra terifiată. Problema (sau titlul de glorie al) reliefului este că preoteasa lui Apollo, cea cu dar profetic, e reprezentată aici în pur stil indian, ca o yakshi sau altă figură a fertilității din arta budistă, cu șolduri largi și sîni sferici, dansînd în pantalonași transparenți. Apropriere culturală în toată regula. Ultimul exemplu este o ilustrație dintr-un manuscris al Eneidei (secolul V d.Hr.), în care calul din fața zidurilor Troiei, fără roți și fără ferestre, are dimensiunile unui cal adevărat, ochii larg deschiși și mai bate și din picior. Regele Priam are capul înconjurat de nimb ca un apostol, deși era trăitor cam o mie de ani înainte de creștinism. Genul ăsta de actualizare istorică e desigur foarte popular, iar în Evul Mediu, asemenea scene se desfășoară pe fundalul unei Troie cu arhitectură gotică.
Aș contrapune și o imagine din altă cultură, care explică plauzibil originea mitului calului troian. (Există, desigur, și alte ipoteze, printre care chiar și ideea unui motiv folcloric cu o anumită circulație, dat fiind că povestea cuceririi orașului Jaffa, azi în Israel, de către un general egiptean, include o stratagemă similară, în care în sacii cu „tribut“ acceptați în cetate se aflau, de fapt, soldați.) E vorba de un relief din palatul din Nimrud al regelui asirian Tiglatpalasar (al treilea, evident), care arată asediul unui oraș, și în prim-plan o mașină pe roți, acoperită cu un fel de valtrap mare – probabil piei care să nu poată lua foc. Din capul acestui „cal“ ies două bîrne cu vîrfuri de fier, care sparg zidurile. E absolut posibil ca lui Homer să i se fi povestit de către grecii călătoriți prin Orient despre asemenea reliefuri, nu prea bine înțelese pentru că știința asediului era incomparabil mai avansată la asirieni.
Ca încheiere: în 2007 am găsit la Troia, în săpătură, un frumos cap de cal, de nici 10 cm. Oriunde altundeva ar fi fost o descoperire de rutină – un nou fragment de teracotă elenistică –, numai că, dat fiind locul unde ne aflăm, nu cred că a fost cineva din echipă să nu se fi întrebat dacă nu cumva găsisem o replică miniaturală a calului din mitologie. Asta nu înseamnă că unii arheologi n-ar fi preferat să descopere Cassandre indiene, dar arată în orice caz că de mituri nu scapi nici măcar în vîrful dealului, sau mai ales acolo.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons