De săpat în grămadă

În condiţiile în care tot zicem că ne-am săturat de mizeriile şi de stadioanele fotbalului autohton, lăsăm tribunele de la Cupa Naţiunilor (adică de la interesantul turneu de Rugby din Bucureşti) şi mai goale?

Nu ştiu cît de tare s-a săturat mulţimea de fotbal, dar e limpede că pasiunea nu e o ecuaţie cu rezultat constant. Cum ar zice ostaşul sovietic: niet votki, niet liubov – adică unde nu-i cultură, vai de pasiune. Dacă ne hrănim cu nutreţuri inferioare mi-e teamă că n-o să ne tragă niciodată aţa spre cursele de la Longchamps. Fotbalul ăsta, cînd se retrage, e ca o armată de uzbeci, nu lasă locul liber, ci loc pîrjolit. Sporturile „nobile“ tind astfel să devină bucurii vinovate ale unor secte, căci nu sînt nici promovate, nici înţelese în sens larg. Vina nu e numai a rumânului, cum îi zice Ţiriac, care ar fi prost şi fără intelect pentru fineţuri. Rugby-ul a pierdut această realitate, deci n-are decît şansa de a şi-o construi pe cea viitoare. Stadioanele ar trebui înţesate de copii aduşi nu cu arcanul, ci cu o poveste. Există destule discipline cu oameni inteligenţi şi bogaţi pe dinăuntru astfel încît să poată lumina drumul. Rugby-ul, care îl ţine pe mitocanul galez de provincie, spre exemplu, să nu cadă cu totul în pahar, are cu ce să vrăjească. Dar e de săpat la greu. Ca în grămadă.