De pamflet

Sensurile cuvintelor se schimbă de cele mai multe ori pe nesimţite. Uneori, singura dovadă a transformării e apariţia termenilor în contexte noi, în combinaţii pe care nu le-ar permite înţelesurile tradiţionale. E uşor de observat cît de mult şi-a lărgit accepţia şi cît de vag a devenit termenul pamflet în momentul de faţă, în spaţiul public românesc: cuvîntul e folosit fără discernămînt, ca o etichetă generalizatoare şi ca o scuză universală. Extinderea semantică a dus la folosirea sintagmei de pamflet pentru a caracteriza reviste, site-uri, emisiuni, bloguri etc.: „Singura revistă de pamflet (inter)urban“ (nastratin.ro), „Interpreta M.Ş. se răzbună pe o revistă de pamflet!“ (yupi.md); „Craiovaniuz.ro este un site de pamflet şi toate ştirile de acolo sînt inventate“ (telegrama.ro); „Ăsta-i site de pamflet!“ (lasubiect.ro); „o emisiune de pamflet de la o televiziune franceză“ (kmkz.ro); „băi oameni buni... ăsta e un blog de pamflet... e doar o glumă“ (audvoci.ro) etc. Eticheta de pamflet înlocuieşte, de multe ori, categorizări mai vechi şi mai potrivite: de umor, umoristic, satiric, glumeţ, ironic etc.

Primele reviste umoristice româneşti aveau de obicei subtitluri lămuritoare: Bobîrnacul (1878) se prezenta ca „foaie satirică şi umoristică“. În perioada comunismului, Urzica era o revistă „de satiră şi umor“. Oscilaţia între formule reflecta asocierea curentă a umorului cu o oarecare gratuitate, iar a satirei – cu ofensiva critică. După 1989, revistele umoristice au căutat subtitluri mai puţin banale: Academia Caţavencu se autodefinea ca „săptămînal de moravuri grele“. În momentul de faţă, site-ul foarte activ şi foarte apreciat Times New Roman îşi defineşte corect statutul – de „cotidian independent de umor voluntar“. Comentatorii mai puţin riguroşi îi aplică însă, fără ezitări şi fără intenţii negative, eticheta dubioasă a pamfletului: „Toată lumea ştie – credeam eu – că Times New Roman e un site de pamflet“ (flu.ro); „Un pamflet, ca multe dintre cele publicate de site-ul Times New Roman, a dus la un conflict de proporţii“ (libertatea.ro); „postul de televiziune România TV a preluat de pe site-ul de pamflet Times New Roman o ştire inventată şi calomnioasă“ (basilica.ro). Evident, un articol umoristic (de exemplu, o ştire inventată, exagerată şi voit absurdă) nu este un pamflet.

Uzul tot mai deviant al termenului pamflet e legat, desigur, de transformarea sa într-un argument juridic şi de preferinţa pe care presa românească actuală o manifestă, dintre toate formele de polemică, pentru atacul la persoană şi pentru injuria violentă. Multe dintre textele care ar putea furniza motive de proces pentru calomnie nu sînt pamflete: nu au nici (suficient) umor, nici miză satirică generalizatoare. Pamfletul pare astăzi (şi datorită unei tradiţii literare care îi conferă o anume legitimitate) forma privilegiată şi lipsită de responsabilităţi prin care injuria şi informaţiile neverificate se pot asocia cu o ipotetică valoare estetică. Se recurge astfel la formula salvatoare care apare pe ecran la începutul şi la sfîrşitul unor emisiuni: „Această emisiune este un pamflet şi trebuie tratată ca atare“, cu numeroase variaţii – „acest blog este un pamflet“ (nostradama.com); „acest clip este un pamflet“ (youtube.com) –, la rîndul lor deconstruite prin negaţie sau parodie: „Acest material nu este un pamflet, ci un semnal de bun-simţ“ (ziaruldevalcea.ro); „acest om este un pamflet şi trebuie tratat ca atare“ (youtube.ro).  

Sîntem foarte departe de definiţia din DEX a pamfletului – „specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric“. Evaluarea actuală e mai curînd pozitivă (din moment ce mulţi îşi declară textele pamflete). Nu a fost totdeauna aşa; într-un dicţionar mai vechi (e drept, destul de atipic şi subiectiv), pamfletul apărea şi cu explicaţia „broşură satirică şi murdară; (figurat) ziar murdar“ (A. Scriban, 1939). 

Pamfletul actual e, aşadar, fie orice text umoristic, fie atacul la persoană autoprotejat de scuza estetică. În al doilea caz, mi se pare că scuza poate fi uşor verificată şi demontată, prin simpla recunoaştere a unor dominante şi priorităţi. Este textul, emisiunea sau secvenţa X, îndreptată împotriva unei persoane, urmărind să o discrediteze (adică, din punctul de vedere al autorului, „să-i arate adevărata faţă“), iar performanţele stilistice sînt subordonate scopului persuasiv? Sau este într-adevăr un produs estetic, subiectiv şi ficţional, în care nu contează identitatea victimei, iar aceasta ar fi prima care să rîdă, din toată inima, de glumele pe seama sa? Mi se pare că zdrobitoarea majoritate a „pamfletelor“ e în prima situaţie, în care atacul poate fi bine construit, tot aşa cum un vorbitor inventiv „înjură frumos“, cu dezvoltări şi surprize lexicale. Faptul că, după trecerea timpului, atacuri injurioase din trecut au ajuns să fie citite estetic nu schimbă datele problemei: reconversia funcţională a textelor e în ochiul şi mintea cititorilor. O delaţiune neîntemeiată sau o calomnie pot deveni peste cîteva secole documente lingvistice şi surse de plăceri filologice sau estetice, dar în contemporaneitate contează în primul rînd faptul că au produs o suferinţă. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).