De musai, ca de voie bună!

…pentru că trebuie să recunoaștem încă o dată, spăsiți: limba română e mai deșteaptă decît noi! (Măcar de-ar fi avut Heidegger dreptate, și limba română ne-ar vorbi pe noi, nu invers, c-atunci nu ne-am afla acum în plin teatru al absurdului.) Să ne gîndim, bunăoară, ce presupune „doar” expresia „să ne gîndim, bunăoară” (sic!). Observați, rogu-vă, că-n limba română, nu „gîndești”, ci „te gîndești”. Cum ar veni, orice gîndire e, din pornire, autoreflexivă. De fiecare dată cînd gîndesc ceva sau la ceva, mă și gîndesc – eu, pre mine însumi. Iar cuvîntul „bună-oară”, adică „de exemplu”, presupune și el, tot din pornire (din capul locului), că exemplul e unul nu doar „ocazional”, ci și „bun”.

Acum, că ne-am făcut încălzirea pe marginea unei idei, cum își fac fotbaliștii încălzirea pe marginea terenului, să ne gîndim, bunăoară, ce presupune expresia „de musai, ca de voie bună”. „Musai” e un cuvînt folosit mai degrabă în Transilvania, dat fiind că vine pe filieră maghiară (muszáj) unde, din cîte se pare, a ajuns pe filiera germană (muss sein, trebuie [să fie]). Înainte însă de-a stîrni furtuni de orgolii regionale într-un pahar de apă e musai să precizăm că „musai” e folosit și de Ion Creangă, și de Mihail Sadoveanu, și de Cezar Petrescu, scriitori care numai de „ardelenism” nu pot fi suspectați. „E musai” echivalează cu „e obligatoriu”. E „de nevoie”, nu de „voie”, și, cu atît mai puțin – ne-am putea aștepta – de „voie bună”. Cum vine asta? De ne-voie ca de voie bună? Pentru a înțelege mai bine ce vrea să ne învețe expresia, e musai să ne reamintim că „voie” presupune în limba română deopotrivă „voința” și „dorința”, „vrere” sau „plăcere”. „Facă-se voia Ta” presupune voința Domnului, dar „a-i face cuiva pe voie” presupune a-i face pe plac, a-i satisface dorințele. Mai mult, „la nuntă a fost voie bună” presupune voioșie! „Sînt voios” înseamnă „sînt vesel”. (În treacăt fie spus, își mai amintește cineva de „Salut voios de pionier”?)

N-o mai lungesc, c-ați prins, nădăjduiesc, ideea. Ascultată cum se cuvine, limba română ne învață că între „vrere” și „plăcere” nu există prăpastia pe care-o asumăm de obicei atunci cînd vorbim despre distanța care separă, chipurile (alt cuvînt la care s-ar cuveni să ne gîndim mai mult – diferența dintre „chipul” și „asemănarea” e discutată, printre alții, de Dante Alighieri), virtutea de poftă sau de veselie. A fi virtuos, ne învață limba română, nu presupune a fi morocănos, ursuz, privindu-i de sus pe păcătoșii care se distrează, cum, fără să ne gîndim, ne gîndim (sic!). Dimpotrivă! „Voiesc” să fiu virtuos, pentru că „mi-e poftă” să fiu virtuos, ba mai mult, mă „veselesc” că sînt „poftitor” să fiu virtuos, chiar dacă fără de păcat n-am cum să fiu.

Poftitorul de virtute e mai voios decît poftitorul de păcat. Așa ne deosebim noi între noi, păcătoșii – după voioșie.

Iar cu asta am ajuns la provocarea zilei – absurdul prezentului. Avantajul trăitului de musai ca de voie bună în și între două lumi – România și America – e că ești obligat să realizezi cum, în ciuda diferențelor, îngerul lui Walter Benjamin n-are încotro și se comportă la fel de ambele părți ale oceanului – cu fața spre trecut și cu aripile deschise, dar împins de vîntul istoriei, fără putere de împotrivire, înspre viitor. [Notă: Între noi fie vorba, încă mă întreb cum Benjamin a ajuns la o metaforă atît de frumoasă pornind de la un „înger” atît de urît, pictat de Paul Klee. În anii ’30, drumul socialiștilor nemți spre iadul național-socialismului era pavat cu bune intenții.] De bună seamă, absurdul situației din România n-are nimic de-a face cu absurdul situației din Statele Unite.

De-o parte a oceanului, partea mioritică, avem o criză politică fără precedent stîrnită de un orgoliu mititel care, odată pornit la vale, s-a transformat rapid într-o avalanșă de orgolii ce-a măturat din cale orice rămășiță de rațiune și orice brumă de bun-simț, îngropînd speranțe, oameni politici și reputația unui președinte. De cealaltă parte a Atlanticului, partea guvernării poporului de către popor, pentru popor, poporul pare să se destrame de bunăvoie și nesilit de nimeni, făcut țăndări între miriadele de politici identitare pentru care nici literele alfabetului nu mai sînt de-ajuns. De ambele părți, însă, crizele politice sînt desprinse complet de adevăratele crize. Iar cînd realitatea stă să explodeze, așa cum numai realitatea o poate face – cu sînge și morți, războaie și ciumă –, politicienii transatlantici procedează precum Zuckerberg: dacă universul de azi ne dezamăgește, îl ignorăm și ne creăm un metavers în care să trăim fericiți pînă la adînci bătrîneți și, dacă n-am murit deja, poate mai trăim și astăzi. Și nu-i mai zicem Facebook, îi zicem Meta. Schimbăm un cuvînt și-am rezolvat problema – problema realității.

Păi, să nu te-apuce disperarea și depresia? Păi, să nu, că iaca și vestea bună: nu e nimic nou sub soare! E odihnitor să știi că pe la 1600, toamna, poetul englez John Donne avea aceeași trăire: „Tis all in pieces, all coherence gone” („E totul țăndări, toată coerența, praf”). Într-o formă sau alta, fiecare generație a simțit – cu îndreptățire, mă grăbesc să adaug – că îi fuge pămîntul de sub picioare. Îi fuge stabilitatea de sub picioare, îi fuge bunul-simț de sub picioare. Că nimic nu mai are sens, că lumea a luat-o razna, că „unde-s zăpezile de-odinioară?”. Și iată cum, fără să știe, Greta Thunberg nu face decît să-l plagieze pe François Villon: „Où sont les neiges d’antan?”. Acum cîteva mii de ani, Eclesiastul (1: 9-11) ajunsese la aceeași concluzie: „Ce a fost va mai fi, iar ce s-a făcut se va mai face!… Dacă cineva zice: «Iată un lucru nou!», totuşi el există de mult”.

Cînd, în Introducerea la Filozofia Dreptului, Hegel ne retează de la rădăcină orice încercare de negare a prezentului, cu faimoasa expresie „Hic Rhodus, hic salta!”, nu face decît să se joace cu Esop, cîteva secole mai tîrziu. Ideea însă e cît se poate de simplă: oricît de ispititor ar fi, nu există „vai, dacă doar…”, nu există „ehei, dragii moșului, pe vremea mea, în Rhodos…”. Nu! Nu-ți poți căuta salvarea nici într-o realitate paralelă (un metavers) și nici în amintiri cu necesitate trandafirii („pe vremea mea”). Nu! Există doar „ăsta e prezentul, asta e realitatea, cu asta defilăm, bună sau rea, rațională sau absurdă, ne convine sau nu”.

De musai, ca de voie bună!

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).