De <i>La revedere</i>

Aceasta este cea de-a 444-a poveste ce apare în cele două Dileme (una clasică, alta veche) şi aş minţi dacă v-aş spune că e una uşor de scris. Azi, povestitorul urmează să spună la revedere dilematicilor - cititori şi colegi de redacţie deopotrivă -, ceea ce în sine nu-i o dramă; o semi-dramă e doar faptul că, deşi ajuns ministru, povestitorul rămîne cu impresia (ca orice creator) că, după 443 de încercări - plus aceasta -, cea mai bună încă ar fi urmat să vină. Aceste 444 de poveşti care au fost pînă acum au ceva în comun. Vreme de aproape nouă ani (din iunie 1998 şi pînă azi), cu excepţia sărbătorilor legale în care revista care le îngăduie nu a apărut, am scris, fără nici o pauză, una pe săptămînă. Unele ieşeau mai bine, altele mai modest. Unele au fost scrise la birou, altele în pat, vreo cîteva le-am terminat în redacţie, unele în tren şi chiar am cîteva finisate în curse matinale de avion. Există şi oraşe care au priit poveştilor: Bucureşti, Paris, Québec, Timişoara, Iaşi, Cluj, Bruxelles, Montréal, Strasbourg, Kehl (Germania), Starkville (Mississippi, SUA), Craiova (sud-vestul României, pentru microbiştii mai tineri) - în toate aceste oraşe s-a întîmplat să mă prindă cîte o seară de luni, seară care, de ani de zile, trebuie să se lase cu o poveste. Fac acest pomelnic urbanistic nu pentru a arăta ce umblat sînt, ci pentru a explica (empiric, desigur) de ce sînt atît de umblat: înainte de a mă naşte, părinţii mei (din superstiţie? ferice de cei ce-şi pot reaminti superstiţiile din comunism) nu au considerat necesar să cumpere un pătuţ de copil. Şi aşa se face că, odată născut, am dormit trei nopţi, cu scutece cu tot, într-un geamantan. Maică-mea tot continuă să-mi spună că asta explică tot. Explicaţia pentru pauza Poveştilor e alta - şi ceva mai ramificată. Unu: am onoarea de a fi al doilea ministru de Externe furnizat de Dilema; de vreme ce primul a tăcut în revistă după numire, de ce n-aş urma tradiţia? Apoi, s-ar putea ca serile mele de luni, o vreme măcar, să fie altfel organizate; pînă acum îmi puneam un ceai, un vin sau o bere, şi treceam la scris; ştiu eu ce va fi de-acum încolo? În fine, o perioadă de tăcere e binevenită atît pentru povestitor, cît şi pentru revistă. Ar fi păcat ca oamenii fără dileme să spună (sau să creadă, măcar) că Dilema veche e oficiosul vreunui ministru nou. 444 - dar cele mai bune încă n-au apărut! Cît despre ministrul în chestiune (unde eşti tu, Tita Chiper, ca să bombăni pe tema asta?), vă daţi seama cît de uşor aş putea scrie de mîine despre un sat norvegian că mi se pare mai (ne)interesant decît un sat islandez (precizez că nu am vizitat nici una dintre cele două ţări), numai că nu ar mai fi dilematicul cel care o scrie, ci ministrul. Aşa că, dacă preţuiţi respectabilitatea ţării voastre, aşteptaţi pînă se termină mandatul. Iar dacă poveştile oricum nu vă atrăgeau, rugaţi-vă ca mandatul să-mi fie lung! De unde şi pînă unde 444? Pur şi simplu, pentru a nu crea haos în calculatorul pe care scriu şi pentru a nu amesteca textele pe care el le adună, le-am grupat după cîteva date tehnice (revista în care apar, numărul ei, tema, data ş.a.). Şi aşa se face că de la prima poveste şi pînă la aceasta se întind, ca unse pe pîine, cîteva Românii. Trei preşedinţi la Cotroceni; zeci de scandaluri politico-sociale interne; cîteva falimente, unele calculate, de bănci; patru adrese pentru redacţia revistei; mii de cărţi noi apărute; mii de ore (pierdute, cele mai multe) de privit la televizor; calambururi şi imagini de la Dan Stanciu; poveşti sugerate de Radu Cosaşu (y compris una cu doctorul Kaffé al lui Gheorghiu-Dej, pe care încă nu am scris-o); completări la poveşti aduse de Z. Ornea; corecturi inteligente de la Lena Boiangiu; dăruirea, număr de număr, a lui Matei Martin; întîrzierile calculate ale lui Andrei Manolescu, cînd încă ajungeam înaintea lui în redacţie; tăcerile sensibile ale Iaromirei Popovici; ciocolata pe alocuri amăruie a Simonei Sora; revelaţiile lui Ghinea; omniscienţa în materie de show a lui Leo Şerban; şansa de a-l avea şef pe Mircea Vasilescu; şi ceilalţi, şi celelalte. Fiecare dintre ei a pus cîte ceva în cele cîteva sute de poveşti despre care vă spun. În fine, un ultim elogiu - celor ce obişnuiesc să cumpere Dilema de la scara metroului. Cred că am mai spus-o: nimeni nu mi-a dat un mai mare sentiment al utilităţii sociale decît cei ce citesc, în cursul zilei de vineri, această revistă în metrou. E ca şi cum ar spune: lumea de deasupra nu ne satisface, dar noi intrăm cu Dilema în subteran şi, vreme de un sfert de oră, ne e mai bine. Fără a fi patetic, acestor oameni le datorez ultima plecăciune. Pentru că şi eu, ca şi ei, cred că suprafaţa e mereu mai înşelătoare decît adîncul. Astea fiind spuse, fiţi convinşi că abia aştept să mă întorc. Iar de va fi ca pentru aceasta să pice un guvern..., totdeauna am crezut că nici un preţ nu e prea mare pentru o poveste reuşită!