De la mansarda înăbuşită la dormitorul regal

29 iulie 2015   TÎLC SHOW

Vară fiind, voi continua să povestesc despre hoteluri. Săptămîna trecută scriam despre cum sînt văzute ele de un

, un recepţioner, devenit celebru prin relatările sale literaturizate. Hotelurile pot fi nişte afaceri pe cît de organizate, pe atît de flexibile în privinţa serviciilor disponibile. Nu vă mulţumiţi niciodată cu o cameră inferioară, ne sfătuieşte Jacob Tomsky, daţi-i un bacşiş pe loc recepţionerului. E soluţia prin care puteţi descoperi ce comori ascund hotelurile. 

Desigur, unele ascund şi comori pe care nu ţi le doreşti. Am avut destule experienţe cu hoteluri văzute pe Internet şi cu rezervări online. M-am specializat în descoperirea viciilor reale din spatele pozelor strălucitoare şi al reclamelor de pe site-uri. De asemenea, am început să interpretez destul de bine comentariile afişate ale oaspeţilor şi să compar impresiile lor cu dorinţele mele. Acum vreo opt ani însă, eram mai puţin avizat. Şi cînd soţia mea a rezervat o cameră la un hotel din Amsterdam, care nu părea foarte scump, bun şi central, n-am stat să analizez prea mult lucrurile. Faptul că fiecare cameră era aranjată în mod diferit şi că fiecare purta numele unei flori nu m-a impresionat, dar nici nu m-a pus pe gînduri. E marketing, mi-am zis. La urma urmelor, ce putea fi rău într-o ţară aşa de civilizată, la un hotel obişnuit care nici nu era prin apropierea cartierului roşu? 

Am ajuns aşadar la Amsterdam, cu soţia şi copilul care avea vreo şapte ani, curioşi să vedem muzeul Van Gogh, muzeul Nemo, Rijksmuseum, canalele, portul… 

Ştiam că nu e cazul să folosim maşina în acel oraş şi că trebuia lăsată de la început într-o parcare. Prima surpriză, chiar dacă nu total imprevizibilă, a fost preţul acelei parcări. Ţin minte şi astăzi suma: 36 de euro pe zi. Am glumit, spunîndu-ne că era aproape cît cazarea unei persoane la un hotel de două stele, în condiţiile în care maşina n-are nevoie de baie, televizor, prosoape sau cearceafuri curate.

Ajunşi la recepţia cochetului hotel, am avut o a doua surpriză. Una mai discretă. Recepţionerul avea ceva în nas. N-am văzut bine ce, de prima dată, şi mi-a fost jenă să mă uit mai atent. Era ca un ac cizmăresc auriu, înfipt perpendicular în cartilajul dintre nări şi care ieşea afară pe sub ele, obligîndu-le marginile exterioare să stea, oarecum, suflecate. Un soi de piercing, cum nu mai văzusem însă vreodată. Ei bine, mi-am zis, e normal, Olanda e mereu cu moda înaintea noastră. Dar, în ciuda asumării şi înţelegerii depline a propriilor mele limite de om născut într-o ţară marginală, şi fostă comunistă pe deasupra, cu greu am reuşit să comunic şi să-l privesc în ochi pe acel personaj care-mi rînjea cu nasul. Nu doar că lipsa de simpatie părea să fie reciprocă, dar am avut şi o mică dispută. Eu mi-am exprimat îndoiala cînd mi-a spus că-mi va elibera imediat o garanţie bănească destul de importantă pe care o reţinuse în momentul rezervării. Ştiam din experienţă că „imediat“ poate însemna cîteva săptămîni şi chiar aşa s-a şi întîmplat. 

În fine, am primit cheia şi am început trambalarea valizelor pe scările înguste şi abrupte, specifice imobilelor din Amsterdam. Pe măsură ce urcam, temperatura creştea. Cu greu am ajuns în cele din urmă la mansardă, unde ne aştepta camera denumită Floarea-Soarelui, vopsită în galben şi verde şi unde era o zăpuşeală de nedescris. Sub acoperişul pe care bătea soarele, cele 17 grade din stradă se transformaseră în 30.  Geamul deschis nu avea nici un efect, iar aerul condiţionat nu pornea cu nici un chip. Încăperea era mai degrabă un fel de debara în ale cărei unghere se aflau nişte paturi înguste şi aparent fragile. Mirosul floral de care se vorbea pe site bătea uşor înspre mucegăială umedă. A trebuit să fac drumul din nou la vale pînă la „Nas Răsfrînt“ pentru a-l înştiinţa că nu merge aerul condiţionat. Mi-a spus că ştie că e stricat, dar că nu-l poate repara. Bine-bine, atunci dă-ne altă cameră. Mi-a răspuns că toate celelalte erau ocupate. Cu multă greutate am reuşit să obţin de la el un ventilator. 

A doua zi, la micul dejun, din bucătăria aflată la subsol, ne-a întîmpinat o cucoană, probabil patroana, cu părul despletit, într-o rochie vaporoasă tot despletită, ultra-amabilă, dar cu gesturi de femeie fatală ieşită la pensie. Îţi crea senzaţia că tocmai ai dormit cu ea în pat. Mi-am zis că ştiam unde a lucrat înaintea afacerii cu hotelul. Eram răutăcios după noaptea din mansardă. Şocul adevărat a venit însă în sala de mese. Un salon strîmt şi întunecat, în acelaşi subsol cu bucătăria. La mese şedeau cupluri de cîte doi bărbaţi. Într-un loc era chiar şi un trio. Privirile lor insistente mi-au înroşit urechile. Mă simţeam ca şi cum aş fi avut pene în loc de păr. De fapt, pare-se că eram chiar cel mai tare. Păi, venisem în acel loc destinat, după toate aparenţele, cuplurilor de bărbaţi, cu soţia şi copilul. Aşa ceva nu mai pomeniseră nici ei. Nu avusesem nici o bănuială cînd rezervasem hotelul. Am mîncat cu noduri. 

Cînd am ieşit de acolo, ne-am dus direct la un

turistic şi ne-am interesat de un alt hotel. I-am povestit omului de la birou întreaga tărăşenie şi el a început să dea din cap, în semn de dezaprobare la adresa acestui tip de hoteluri şi sugerînd că nu sîntem primul caz. Aflînd cîţi bani am dat pentru o noapte, ne-a spus că la exact acelaşi preţ ne poate găsi ceva mult mai bun. Eram sceptici, dar cînd am intrat în holul noului hotel ne-a venit inima la loc. Era cu totul altceva. Camera foarte mare şi luminoasă avea vedere spre parc. Un pat imens cu saltele umflate pînă spre tavan dădea impresia de dormitor regal, deşi totul era foarte modern. Din tăblia de la picioarele patului ieşea la comandă un televizor plat, cu ecran de-a dreptul cinematografic. Baia era placată cu marmură neagră, în contrast cu două chiuvete albe din porţelan, ca nişte boluri vrăjite. Cada cu jacuzzi era enormă, iar pălăria duşului te ducea cu gîndul la un sombrero. Mai mult, în baie era un vas cu trandafiri naturali. Un parfum abia simţit dăinuia peste tot, ca o boare. Omul de la punctul turistic restabilise imaginea ţării sale. Pe Internet, noi singuri n-am fi găsit în veci o asemenea ofertă. Atunci am înţeles că, şi în Occident, industria asta hotelieră e cît se poate de labirintică.  

Mai multe