De la dictatura personală la dictatura majorității, cu unele ocolișuri

13 octombrie 2021   TÎLC SHOW

Cînd, la începuturile ei, Republica Romană era în pericol, se apela la un bărbat destoinic, priceput în arta războiului, care era numit dictator spre a înfrunta dușmanii și a restabili siguranța comunității. Este cunoscută povestea lui Cincinnatus, despre care tradiția spune că a fost de două ori învestit în funcția de dictator, iar de fiecare dată, după ce și-a făcut datoria și i-a învins pe dușmani, a demisionat din funcție și s-a reîntors la mica sa fermă, la coarnele plugului. Un oraș din America nu numai că i-a păstrat amintirea în denumirea sa – Cincinnati, Ohio, care găzduiește un important turneu de tenis încă din 1899 –, dar i-a ridicat și un monument impozant în semn de prețuire pentru virtuțile sale civice. Cum s-a ajuns ca, de la o funcție militară temporară, în slujba poporului, exercitată numai în vreme de primejdie, termenul dictator și derivatul său, dictatură, să-și schimbe sensul în mod radical și să exprime violența și opresiunea împotriva propriului popor, iar nu împotriva dușmanilor, este o istorie lungă, care a început cu Sulla Felix și Iulius Cezar. Nu este scurtă nici calea parcursă de la sensul unipersonal al acestor termeni la sensuri colective. Unul dintre acestea a fost acreditat de Lenin în formula dictatura proletariatului. În spatele acestei formule se ascundea însă tot o dictatură personală, chiar dacă uneori a avut o stranie înfățișare bicefală, cum s-a întîmplat în perioada în care Nicolae și Elena Ceaușescu au exercitat împreună puterea totalitară. Oricum, dictatura proletariatului a fost una prin care o minoritate a oprimat întreaga comunitate, inclusiv clasa muncitoare căreia, potrivit propagandei, ar fi trebuit să îi slujească interesele. Grupuri minoritare au exercitat puterea, de multe ori în istorie, în mod dictatorial, ceea ce a făcut posibilă acreditarea sintagmei dictatura minorității. De cele mai multe ori a fost vorba de o minoritate învestită cu atribute politice sau militare, indiferent dacă prin structura ei era socială sau etnică.

În literatura politică postbelică, mai ales în domeniul drepturilor omului, a fost acreditată o nouă sintagmă – dictatura majorității. Puterea de seducție intelectuală a acestei sintagme a fost așa de mare încît a devenit uzuală în discursul public. Rostul ei este prevenitor: într-o comunitate în care puterea este deținută de o majoritate politică, pe temeiul alegerilor libere, aceasta are datoria să respecte minoritatea politică, astfel spus, opoziția din Parlament. Principiul alternanței la putere permite transformarea minorității politice de astăzi în majoritatea politică de mîine. Ca urmare, majoritatea politică nu trebuie să exercite puterea în mod dictatorial. Respectul față de opoziție și cultura politică democratică nu îngăduie dictatura majorității. Prin extensie, a fost prohibită dominația exercitată de o majoritate etnică sau națională asupra minorităților etnice sau naționale. Au fost create mecanisme instituționale subtile și complexe pentru a împiedica dictatura majorității – fie ea politică, etnică sau națională – asupra minorităților, indiferent de natura lor. În plus, nici o majoritate nu are legitimitatea de a încălca drepturile omului, înțelese în primul rînd ca drepturi individuale.

Așa-numitele drepturi colective sînt însă problematice din punctul de vedere al teoriei politice și al celei juridice, ceea ce nu a împiedicat propagarea și proliferarea lor. Protecția juridică a minorităților este posibilă, în primul rînd, prin respectarea drepturilor omului din categoria drepturilor individuale (drepturi politice și sociale). Drepturile colective ale minorităților, altele decît minoritatea politică, au generat de multe ori tensiuni și chiar conflicte, din cauza caracterului lor echivoc și a conținutului juridic vag, insuficient determinat. Nu de puține ori, sub faldurile drapelului drepturilor colective s-au ascuns ambițiile de dominație ale minorităților. Sub pretextul opoziției față de dictatura majorității au fost inițiate reguli de comportament, restricții culturale și chiar norme juridice pe care o anumită minoritate, indiferent de natura ei, a încercat și uneori chiar a reușit să le impună majorității. Pe cît de îndreptățită este protecția culturală, politică și juridică a minorităților, indiferent de natura lor, pe atît este de legitimă și respectarea identității majorității, indiferent de natura ei, precum și protecția culturală, politică și juridică a acesteia. Fără respect reciproc între majoritate și minorități, se pierde chiar sensul generos al democrației constituționale, al statului de drept și al drepturilor omului.

De protecția minorităților împotriva dictaturii majorității este legată și sintagma de discriminare pozitivă. În timp ce discriminarea, în sensul ei propriu, are un efect negativ, adică este vătămătoare pentru anumite persoane sau pentru anumite minorități, indiferent de natura lor, discriminarea pozitivă este reparatorie. Politicile prezente de discriminare pozitivă instituie seturi de măsuri care au ca scop înlăturarea consecințelor vătămătoare ale politicilor trecute de discriminare negativă. Politicile de discriminare pozitivă sînt însă puse sub semnul întrebării ori de cîte ori sînt deturnate de la sensul lor generos și devin ele însele instrumente de discriminare negativă. Ce se întîmplă astăzi, mai ales în Statele Unite, sub tăvălugul ideologiei corectitudinii politice, cu influențe puternice în Uniunea Europeană, este foarte îngrijorător tocmai prin această surprinzătoare operație de transformare a discriminării pozitive în discriminare negativă.

O distinsă doamnă, stabilită de trei decenii pe Coasta de Vest a Statelor Unite, mi-a povestit deunăzi că, în timp ce strîngea frunzele căzute din copacii pe care îi are în ogradă, a observat cu stupefacție că o trecătoare, care își plimba cîinele pe stradă, după ce a strîns, cu admirabilă grijă, într-o pungă, substanțele defecate de nobilul animal, a aruncat punga, deloc admirabil, peste grămada de frunze din curte. Contrariată, pe bună dreptate, distinsa doamnă i-a cerut trecătoarei să-și ridice punga „prețioasă”; după ce aceasta s-a conformat, s-a întors și a vociferat că este discriminată; distinsa doamnă, olteancă vajnică, deloc intimidată și cu simțul umorului, i-a răspuns că este imigrantă și că, în loc să fie discriminată pozitiv, cum s-ar cuveni, este discriminată negativ prin gestul nepoliticos și disprețuitor al posesoarei cîinelui; auzind cuvîntul imigrantă, guraliva s-a retras „corect politic”. Întîmplarea spune, prin ea însăși, unde s-a ajuns cu povestea discriminării.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.

Mai multe