De la cîrciumă la facebook
– Mi-am luat liber de la slujbă ca să merg la o conferinţă, îmi povesteşte R. Doar că am aflat cu o zi înainte că nu se mai ţine, aşa că m-am urcat în maşină şi m-am dus la schi. Dacă tot aveam două zile libere... Doar că peste două ore eram deja pe Facebook, cu poza mea în vîrful muntelui, iar peste încă două ore m-a sunat şeful: „Bine, nu am nimic împotrivă, dar trebuia să-mi spui şi mie unde eşti, că dacă ţi se întîmplă ceva eu plătesc asigurările...“
– Aşa au aflat şi ai mei că fumez! rîde o puştoaică de lîngă noi. O vecină a văzut pe Facebook o poză de-a mea cu o ţigară în colţul gurii şi a trimis-o, amuzată, mamei...
Mă rog, nimic deosebit pînă aici, mica bîrfă există de mult, doar că acum circulă mai repede şi mai eficient. Cînd însă tînărul patron al Facebook, Mark Zuckerberg, declară în urmă cu cîteva săptămîni „sfîrşitul intimităţii“, pe mine cel puţin mă trec fiori reci pe şira spinării.
„Oamenii se simt bine nu numai împărtăşind mai multe informaţii şi de mai multe feluri, dar şi mult mai deschis şi cu mai mulţi alţi oameni – a declarat acesta pe 11 ianuarie la Las Vegas. „Norma socială este pur şi simplu ceva ce a evoluat cu timpul. Iar oamenii au în prezent o atitudine mult mai relaxată în ceea ce priveşte intimitatea“ – a conchis acesta, prefaţînd astfel schimbarea politicii companiei în această privinţă. Şi nu este vorba doar despre Facebook, evident, ci despre un întreg univers tehnic în care trăim, de la tehnologiile de „social networking“ sau „Radio Frequency Identification“ (RFID), pînă la cotidienele carduri.
Într-un registru deja mult mai „oldies but goldies“, m-am cutremurat zilele trecute cînd, căutînd pe Google un interviu recent al meu, am dat peste un curs postat la grămadă sub numele meu, din care nu am recunoscut mare lucru şi pe care nu l-am autorizat niciodată. Evident, nici nu aş fi avut cum... Ceea ce nu m-a împiedicat să mă ruşinez şi să mă revolt în acelaşi timp, ca şi cum aş fi fost obiectul unui act de voyeurisme. Mai departe m-am pomenit citat şi comentat cu nişte afirmaţii despre care îmi aduceam aminte vag că s-ar putea să le fi făcut la o bere cu nişte studenţi. „Bine, bine, dar nu asta am vrut să spun – şi oricum am spus-o într-un anumit context şi doar unor anumiţi oameni, avea cu totul alt sens!“ – m-am apărat eu în gînd, citind bălăcărelile virtuale la care eram supus.
Apoi am realizat, brusc, că tocmai comisesem o altă infracţiune: cum adică doar anumitor oameni? Care anume şi de ce? Discriminare, elitism! Şi mi-am adus aminte de prima mea experienţă de acest gen, în urmă cu peste zece ani deja, cînd predam în Canada şi cînd, după primul curs, am fost chemat la rectorul universităţii care m-a avertizat că mă face pachet şi mă trimite înapoi în ţară dacă mai repet erezia din ziua respectivă: comentasem în sala de curs lucrările studenţilor mei şi menţionasem numele unei persoane care făcuse, după părerea mea, un eseu foarte bun. Or, aceasta însemna atentat la intimitate, o încălcare a unei privacy pe care statul – şi universitatea în speţă – o garantau cu preţul existenţei lor instituţionale.
– Statisticile publice pe care le facem acum pentru Comisia Europeană au început să semene cu nişte baloane colorate, drăguţe, care plutesc pe hîrtie fiecare în legea lui, astfel încît să nu se poată spune că ai evidenţiat intenţionat unele ţări comparativ mai performante şi ai afectat demnitatea altora – îmi povesteşte în continuare R. E ca la şcoală, nu ai voie să „discriminezi“, să compari, să ierarhizezi în mod public...
– În ultimă instanţă, nu ai voie să conversezi, conchid eu.
Pe 28 ianuarie, Viviane Reding, comisarul european pentru Justiţie, i-a răspuns, într-un fel, patronului Facebook anunţînd elaborarea unor noi legi, de natură să garanteze dreptul la intimitate al cetăţeanului. Cele existente datează din 1995 şi sînt, în consecinţă, deja depăşite. Doar că, sotto voce, dna Reding a trebuit să recunoască faptul că pregătirea şi implementarea acestei noi legislaţii vor dura cam cinci ani, riscînd astfel să fie deja depăşite în momentul apariţiei...
Ceva îmi scapă... Sociabilitatea, aia pe care o ştiu eu, aşa cum am practicat-o bucuros o viaţă întreagă, caldă şi spumoasă, dar totuşi selectivă şi empatică (nu „socializezi“ cu oricine şi oricum!), este bănuită de intruziune şi condamnată ca atentat la intimitate. Conversaţia trebuie să niveleze şi să gratuleze pe toată lumea cu un how nice! diplomatic pentru a nu vexa individul. Pe de altă parte însă, intimitatea nu mai contează şi cedează frenetic în faţa tehno-socializării fără frontiere. Noi reglementări se înghesuie în ambele sensuri. Cine ne apără şi mai ales de ce anume? De noi înşine, cumva? Din această dilemă nu vei ieşi! – îmi şopteşte o voce sarcastică la ureche. Pe de altă parte, dacă această „dilemă“ este numai a mea, dacă pentru generaţia (foarte) tînără este deja o sinteză care mie îmi scapă?
Timorat, mă întorc la cîrciuma mea să beau o bere. Singur...