De floare

Avertisment pentru cei alergici: acest articol conține cantități mari de polen.

Acum zece ani s-a găsit, la Forteviot în Scoția, sub o lespede de patru tone, o cameră funerară de epoca bronzului. Iar înăuntru niște flori. Aceste cîteva flori uscate, identificate drept crețușcă, ce au rezistat în mod absurd patru mii de ani în pămînt, sînt singurele dovezi păstrate ale obiceiului de a oferi flori defunctului în epoca bronzului. Întrebarea e de cîte ori ratăm asemenea dovezi, chiar cînd florile au dispărut deja, pentru că nu analizăm polenul găsit în morminte și în general pe situri arheologice.

Palinologia a devenit treptat un furnizor esențial de date pentru arheologie. În anii ’40, un cercetător a pus cap la cap multe rezultate parțiale legate de flora din neolitic de pe teritoriul Danemarcei de azi. Sărea în ochi un declin temporar în cantitatea de polen de stejar, frasin și ulm, și o creștere, tot temporară, a polenului de mesteacăn, arin și alun. Iar ăsta e, din cîte înțeleg, un caz cît se poate de tipic pentru felul în care se reflectă într-o diagramă de polen niște defrișări urmate de colonizarea spațiului liber de către specii-pionier. Un caz celebru de mai tîrziu este identificarea „patului de flori“ (pare-se, șapte specii de plante medicinale) pe care ar fi fost înmormîntat un neanderthalian în peștera de la Shanidar, în Irak. Interpretarea a devenit tot mai controversată de la an la an, dar dezbaterea măcar a contribuit la o înțelegere mai bună a greșelilor pe care le putem face cînd ne băgăm nasul în polen. De exemplu, știm că polenul de salcie, ulm sau plop nu rezistă bine în argila din albia de rîu, unde însă cel de stejar și de fag o duc bine; că polenul depus pe sol reprezintă plantele polenizate de vînt (mai simplu zis, anemofile), nu și pe cele polenizate de insecte sau animale; că polenul de pin sau mesteacăn poate pluti sute de kilometri, dar cel de porumb cade aproape de plantă etc. E clar ce reconstituiri aiurite ale mediului în diferite perioade istorice putem face dacă nu ținem cont de asemenea diferențe în păstrarea și distribuția grăuncioarelor de polen. (Trebuie să precizez că „grăuncioare“ chiar este un termen științific, nu cum ai zice de o rachetă că are piciorușe sau mustăți.) Polenul nu rezistă în solurile alcaline, dar rezistă în cele acide, care distrug oasele. Acolo e gata să supraviețuiască sute de milioane de ani în pămînt, ceea ce sugerează o părere nițel exagerată despre propria importanță.

Odată am văzut polen la microscop pe un șantier. Am pretins că wow, din rușine față de paleobotanist, care era foarte amabil, dar în realitate fără să fiu deloc convins că se poate face realmente diferența între ginkgo și gogoșari. De curînd însă, am făcut rost de un volum care prezintă polen de plante anemofile (mai simplu zis, polenizate de vînt), colorat tradițional în violet pentru contrast și mărit de măcar 2000 de ori, ocazional de 10.000 de ori cu microscopul electronic. (Care nu folosește lumină și lentile, ci „lumină“ de electroni și „lentile“ de electromagneți. Tricheur!) Ce-am găsit acolo: trei tipuri de arțar, al căror polen este ca fructele de maclura din Cișmigiu, ca o minge de rugby, respectiv ca o planetă înspăimîntătoare făcută din fidea. Alte grăuncioare păstrează la nivel microscopic analogii vegetale: polenul de palmier pitic e ca un bob de grîu; al fagului american, ca o portocală; al salciei seamănă cu coaja de arahidă; al ienupărului din Rocky Mountains și al rozmarinului, cu fructele zaharisite; al rubedeniilor salcîmului, cu niște pîinici. Altele însă se dezic de regnul lor: cel de alun e ca logo-ul unei firme de mașini; cel de arin, o minusculă cazemată pentagonală de beton; al castanului, o combinație de capsule de antibiotice; al secarei, ca peștii umflați și cu gura pungă în stupoare burgheză; în fine, polenul altor plante are fante ciudate, prin care nu știi unde poți ajunge. Morcovul face un salt ontologic și propune polen ca o eritrocită strînsă în talie, dar perfecțiunea o atinge amarantul, un batiscaf cu pori perfect regulați. Ținuta grăuncioarelor noastre diferă: unele par să fie în zdrențe, altele sînt învelite în mileuri, iar polenul de măslin e acoperit cu o rețea de corali. Cîteva au veșminte impecabile, ca de obsidian, iar ricinul e extrem de onest și de compact: pune mîna, domnule! simte materialul! Inutil de zis, e important că le putem diferenția, pentru că orice plantă, la fundul unui vas preistoric, într-un coprolit, într-o amenajare funerară, are ceva de zis despre amicii noștri de acum mii și mii de ani. Iar palinologii le pot recunoaște, pentru că unele seamănă cu motoceii pentru pisici, altele cu bomboanele cubaneze puse deoparte, la jumătate, pentru mai tîrziu, iar altele, cum e sweetgum, copacul nord-american, are polenul cu design făcut special de Kandinsky. Ambrozia, cea mai nenorocită buruiană în ce privește alergiile, are, dintre toate cele menționate aici, polenul cel mai urît.

Asta nu înseamnă că toate descoperirile făcute în colaborare cu palinologii sînt spectaculoase. Recent au avut loc niște săpături de salvare în centrul istoric al Pragăi, pe o stradă construită peste șanțul umplut al fortificațiilor orașului vechi, de secol XIII. M-am uitat pe publicație și, pe lîngă ceva discuții despre smochine și hamei, s-ar zice că rezultatul principal e descoperirea polenului de anason într-un context de secol XIV. Pînă atunci, pe teritoriul Cehiei nu se cunoștea anason decît abia din secolul XVII. Ei și?, m-am gîndit, obtuz. Să nu rîdem însă de această descoperire. Răzbunarea anasonului poate fi cruntă. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons

Foto: polen al unor specii de crin, margaretă și floarea-patimilor, wikimedia commons