De ce sprijinim cultura în Europa?

2 mai 2012   TÎLC SHOW

Acesta este titlul provocator al unei restrînse, dar animate dezbateri publice organizate de curînd de către asociaţia Metrucub/Resurse pentru cultură în colaborare cu Librăria Bastilia.

Provocator este acel „de ce?“ din titlu. Cum adică de ce să sprijinim cultura? Pentru că este Cultură şi pentru că este în pericol! Această „evidenţă“, mai degrabă tautologică, este însă destul de problematică – şi de-abia de aici mai departe începe adevărata provocare a întrebării, căci ne obligă să chestionăm în amonte şi ce înţelegem, de fapt, prin „cultură“, pentru a putea răspunde apoi cu adevărat de ce o sprijinim. Nu este vorba despre abstracte dispute conceptuale (ele durează de cînd există termenul de „cultură“...), ci mai degrabă despre practici sociale curente de raportare la cultură. Or, din acest punct de vedere, practica noastră dominantă are în vedere cultura ca o „cultură înaltă“ şi soarta acesteia o deplîngem atunci cînd spunem că „lumea nu mai citeşte“ etc.

Dar este o uşoară ipocrizie în a reduce cultura la „cultura înaltă“ (a unora), pentru a te plînge apoi că ea nu este împărtăşită de toţi! Este nevoie astfel de o actualizare a reprezentării sociale despre „cultură“, care să lărgească sfera acesteia de la cercul strîmt al „culturii înalte“ la cel mai larg şi conform cu realităţile actuale ale culturii publice. Este nevoie, de asemenea, să se revadă şi un alt clişeu ce derivă din fetişizarea „culturii înalte“, şi anume faptul că Internetul ucide cultura. Ceva similar spunea şi Socrate, opunîndu-se scrisului, care omoară – susţinea el – memoria şi subtilităţile gîndirii, orale prin definiţie. Şi totuşi, scrisul s-a dovedit a fi benefic culturii, iar Gutenberg a fost un pas uriaş înainte pe această cale. Nu ne rămîne deci decît să facem Internetul să lucreze în folosul culturii, în loc să-l privim, pasiv, ca pe un duşman al acesteia. Unii au început deja să o facă...

Extinzînd în acest fel atît spaţiul, cît şi mijloacele culturii şi de-fetişizînd-o astfel într-o anumită măsură, întrebarea „de ce sprijinim cultura?“ începe să capete sens – sau, în orice caz, un alt sens. Sprijinul astfel privit încetează să mai fie un sacerdoţiu, pentru a fi reaşezat în cele lumeşti, ca să spun aşa. De fapt, de la zidul chinezesc şi piramidele egiptene şi pînă la catedralele europene, imensa majoritate a „operelor de cultură“ a fost rezultatul unor interese şi orgolii adesea prea omeneşti. Şi atunci, din ce astfel de „motive omeneşti“ ar sprijini cultura, astăzi, diferitele instituţii europene?

Ei bine, răspunsul fundamental pare să fie unul surprinzător: deoarece este cel mai bun raport cost-beneficiu (adică cel mai ieftin şi eficient mijloc) pentru (re)animarea unităţii europene şi, în ultimă instanţă, dacă nu a puterii Europei, cel puţin a prestigiului acesteia. Într-o lume în criză nu doar economică, ci şi de identitate, şi o Europă umilită pe piaţa mondială şi tot mai sceptică în ceea ce priveşte visata ei „unitate“, cultura poate fi măcar un mijloc adecvat şi la îndemînă de a păstra cel puţin brandul european.

Nu este însă vorba aici despre un simplu orgoliu – chiar dacă şi acesta contează într-o lume concurenţială. Prin reprezentările sale simbolice, cultura nu este doar expresivă, ci şi formativă, în speţă este (re)productivă de identităţi colective. Ernest Renan, autor al faimoasei definiţii a naţiunii ca plebiscit de fiecare zi, atrăgea în paralel atenţia că nici o naţiune, oricît ar fi ea de „civică“, şi nu „etnică“, nu poate funcţiona dacă nu îşi construieşte şi o mitologie comună. Similar, cultura europeană ar putea oferi acest imaginar (relativ) comun, de natură să constituie un liant eficient în coagularea unui sentiment de europenitate. Mai mult, în societatea postmodernă actuală, producţia şi consumul de identitate sînt un motor socio-politic – şi chiar economic – de importanţă strategică. Iar prin industria turismului şi a entertainment-ului, piaţa identităţii contribuie la bunăstarea societăţii, nu doar la cheltuirea banilor contribuabililor. De la identităţile locale şi regionale la marea unitate europeană, cultura contează! Ba chiar poate fi şi rentabilă...

Contează de asemenea şi prestigiul pe care îl poate aduce performanţa culturală. În cazul Europei, care a fost cea mai mare scenă culturală a lumii în ultimele secole şi a propus/impus canoanele artistice ale modernităţii, aceasta mai poate însemna şi o regăsire a vocaţiei sale universaliste, într-o variantă ecumenică însă, în acord cu vremurile. Eurocentrism? Da, de ce nu? În sport şi în cultură nimeni nu aleargă pentru a fi al doilea!

Parafrazîndu-l pe Massimo d’Azeglio, Europa a fost creată, acum ar fi cazul să fie creaţi şi europenii. Iar pentru aceasta, cultura este mai puternică decît euro! Instituţiile europene au deci interesul să sprijine cultura, dincolo de acel ridicol 0,05% din bugetul lor.

Şi atunci de ce nu o fac? De ce, dacă această cultură publică este un interes vital ce poate fi atins prin cheltuieli minime, toate societăţile europene au răspuns la criză prin tăieri masive şi reflexe din bugetele educaţiei şi culturii?

Dezbaterea de la Librăria Bastilia a fost organizată şi ca sprijin pentru campania We are more – Act for culture in Europe, derulată de o coaliţie de peste 100 de organizaţii şi 80.000 de artişti din Europa. Organizatoarele au atras atenţia, la rîndul lor, că există totuşi mai multe proiecte şi bani decît accesăm noi. Există deci şi veşti bune, de acord, dar încă nu văd care este viziunea Europei în acest domeniu. Iar în lipsa ei, toate entităţile componente vor folosi cultura pentru propriile interese, divergente şi concurente. 

Vintilă Mihăilescu
este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.

Mai multe