De ce se îmbată în halul ăsta fotbaliştii români?

Pentru că pot. Nici de tristeţe, nici de bucurie. De cilindree. Sînt cîţiva care au o capacitate excepţională în decilitri şi banii necesari pentru a-şi face plinul oricînd vor. E o chestiune de libertate absolută, care, incidental, se mai intersectează cu pretenţia absurdă a unei uşi de bloc de a exista. Fotbaliştii români care se îmbată grav sau care împart frăţeşte cîte o prostituată de TV nu sînt băieţi răi, nici vorbă! Sînt doar crescuţi într-un loc rău.

Existenţa lor candidă e strîns legată de pudibonderia unui popor voyeurist – mereu gata de a se uita pe gaura cheii televizuale – şi de o morală moale, în care eşti bun sau rău în funcţie de „fratele“ cui eşti. „Tamaş e un băiat minunat“ – se grăbesc să spună toţi, de la selecţioner la vreun fost coleg de şcoală. Tamaş e licenţiat magna cum laude & votca familiei celor care lovesc o minge. E „de-al lor“. E protejat, căderea lui e atenuată, de la orice înălţime ar alege să se arunce în cap. Iar noi, ceilalţi, ne indignăm şi-apoi uităm. Pînă la urmă, sîntem cu toţii nişte băieţi buni, buni de tot. Tamaş-mănîncă-pahare ştie asta. Pămîntul care ne ţine pe toţi ştie asta. Noroc cu Gabi, băiat minunat, că mai aflăm, din cînd în cînd, cît de proşti de buni sîntem.