De ce oare se prostituează dragii noştri artişti?

Înghesuiţi ca vitele pe stadioane pe care urma să aterizeze N. Ceauşescu, cu elicopterul. Sau chemaţi la repetiţii prin săli neîncălzite şi obligaţi să dirijeze, să recite sau să cînte cu paltonul pe umeri - în paralel, vreun secretar adjunct cu propaganda dîndu-le asigurarea că, totuşi, cînd to’a’ăşu’ va fi de faţă se va da şi căldură în calorifere. Sau aduşi cu maşini negre cu şoferi muţi prin case de protocol în care Gheorghiu-Dej dădea vreo recepţie, cu sarcină precisă - de exemplu - să cînte la urechea lui Tito sau să facă ochi dulci lui Nikita Hruşciov. Sau puşi în programul vreunei gale de folclor contemporan (100% politic) a Festivalului "Cîntarea României" şi avertizaţi prieteneşte de către vreun protector de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste că to’a’şa Elena va fi cu ochii pe dvs., să aveţi grijă cum vă îmbrăcaţi şi cum vă coafaţi. Sau aduşi cu arcanul sau cu promisiuni la vreun Revelion al lui Dej sau Ceauşescu, obligaţi să mimeze veselie patriotică şi bucurie partinică, şi încărcaţi cu sarcina de onoare de a-i distra pe iubiţii conducători. Sau chemaţi la telefon de vreun vice de la agenţia unică de impresariat a statului, pe numele ei ARIA, şi avertizaţi prieteneşte că dragă, dacă vrei să mergi la anul în turneu cu teatrul în RDG, poate ar fi bine să reciţi tu, cu vocea ta minunată, poezia asta în spectacolul omagial etc. Cam aşa erau supuşi presiunii artiştii români în regimul trecut. Nu vreau să spun că erau toţi victime-fecioare, aflate sub vremi. Nu vreau nici să spun că erau toţi nişte canalii, capabile de orice în schimbul unui rol într-un film, unei plecări în străinătate sau unui cîştig oarecare. Dar cert e că, în schimbul unor avantaje - de la bani la notorietate -, mulţi dintre artiştii români au cauţionat şi ei, în felul lor, regimul comunist. Unii spun că astfel ei s-au prostituat. Alţii cred că ei nu prea aveau ce face, din moment ce li se trasa o sarcină de către regimul totalitar. Cert, e nevoie de nuanţe în această judecată. De ceva vreme, caut, cu mintea mea de neofit într-ale showbiz-ului, nuanţe pentru a înţelege - nu spun a judeca! - comportamentul unora dintre artiştii de azi, dintre cei care apar des la televizor, în emisiuni de larg consum. Mă gîndesc, bunăoară, la cîntăreaţa Maria Dragomiroiu. Îmi plăcea de ea fără să fiu un fan al muzicii populare. Părea distinsă, sobră şi, cu bun-simţ, stăpînă pe arta ei. Mai nou pare abonată la tot soiul de emisiuni TV, unele dintre ele vulgare peste poate. E drept, n-a egalat-o încă în poante deocheate şi în subînţelesuri de gang pe colega sa de breaslă Nicoleta Voica - altă cîntăreaţă de populară tentată de şantan -, dar e pe drumul cel bun. Legitimări la graniţa dintre rîsete, răgete şi rîgîieli Mă mai gîndesc la actorul care e Claudiu Bleonţ. Pentru generaţia mea, acel Bleonţ din Concurs sau Pas în doi era o gură de aer într-o ceaţă fetidă, era o voce a libertăţii, era o inteligenţă rebelă. Şi, mai ales, era un om normal într-o lume anormală. Peste ani, ajuns şi eu la Bucureşti, l-am cunoscut - nu într-atît încît să fim chiar prieteni, dar suficient ca admiraţia să-mi sporească. Bate-mă, omoară-mă, dilematicule - dar eu tot nu-mi pot explica de ce şi cum a ajuns el invitat permanent al emisiunilor cu urlete şi scălămbăieli, ţopăind cu îndîrjire, dansînd cu toate starletele cu vedere la buric şi, în genere, autoparodiindu-se cu sîrg! Sau actorul Valentin Uritescu. Cu cîteva zile înainte de Crăciun, într-o emisiune TV, dînsul era într-un juriu căruia, la un moment dat, i-a revenit uriaşa sarcină de a-l judeca pe guristul Adrian Minune - prilej pentru artist de a-l felicita pe manelist pentru "profesionalism" şi de a-l lăuda pentru stăpînirea în faţa camerei (sau cam aşa ceva). Ce anume îl poate duce pe un om respectabil într-aşa fundătură? Mă gîndesc, în fine, la ultima mărgică picată pe şiragul acestor jalnice exhibiţionisme: actriţa Maia Morgenstern. Sătulă, pesemne, să-i fie numele alăturat unor Mel Gibson sau Monica Bellucci, artista a aterizat şi ea, recent, în lumea largă a show-rilor în care Pepe, Zăvoranca, Rică Răducanu şi alte "vedete" autohtone se simt acasă. Ce-i trebuia, mă întreb, artistei? Popularitate? Stima telespectatorului român submediu şi, eventual, spărgător de seminţe? Banii să fie cauza? Sau efectul? În cîteva rînduri am fost relativ dur, aici, cu televiziunile. Nu greşeam foarte mult. Totuşi, acum n-o mai pot face. Televiziunile te invită, dar nu te pot obliga să apari într-o postură anume. Nimeni nu te mai poate forţa, de fapt. Nu mai sînt scenarii obligatorii, scrise de politruci, aprobate de ştabi şi băgate pe gît artiştilor. Înainte de 1989 ne obliga regimul la compromisuri - OK, să zicem. Cine însă-i obligă pe artiştii de azi să se prostitueze atît de intens în emisiuni penibile, în companii dubioase, pe un fundal plasat la graniţa dintre rîsete, răgete şi rîgîieli? Şi, mai ales, care-s acele valori pe care aceşti artişti, astfel, le legitimează? Nu vreau să par patetic, dar, sincer, mi-e mie ruşine de ruşinea pe care ei, cred, ar trebui s-o simtă.