De ce ni se întîmplă nouă toate astea?

De ce? De ce ni se întîmplă toate cîte se întîmplă? Şi, slavă Domnului, se întîmplă multe în ţărişoara noastră. Iar de cînd cu criza, se întîmplă şi mai multe lucruri ciudate. Iar ziariştii, în numele publicului, vor să ştie de ce se întîmplă ceea ce se întîmplă " şi anume tot ceea ce se întîmplă. Pur şi simplu, care este explicaţia: de ce oamenilor li se întîmplă să moară, iar pomilor " să înverzească, de ce există criză şi, mai ales, de ce sîntem noi, românii, în urma chiar şi a bulgarilor la nu ştiu ce capitol de statistici internaţionale? Şi cum nici ei, nici publicul nu au timp de pierdut, trebuie răspuns scurt şi precis. Dacă s-ar putea, o frază, hai, două. Altfel, se cheamă că baţi cîmpii. Urmează apoi întrebarea de-abia stăpînită sub un calm profesional: şi cine e de vină? Cine trebuie arătat cu degetul şi pus la colţ: ce-ai avut, monşer, cu ţărişoara noastră, de ce-ai dus-o de rîpă? Şi aici tot aşa, răspunsul trebuie să fie precis şi bine ţintit. Se poate răspunde " şi se răspunde adesea " simplu şi la obiect: "clasa politică". Asta mulţumeşte pe toată lumea. Ascultînd un astfel de răspuns, nea Mitică îi dă un cot vecinului său şi-i spune, cu mîndria inteligenţei vizionare confirmate: vezi, ţi-am zis eu, ăştia’s de vină! Dar nu totdeauna este suficient: dar cine anume din clasa politică, acesta sau acela? " mai întreabă cîte unul, mai meticulos. Şi răspunsul vine după caz... În final, se ajunge însă la întrebarea fundamentală, de suflet, rostită cu năduf retoric: nu cumva aşa sîntem noi, românii? E ceva în neregulă cu mentalitatea noastră? Sau, de-a dreptul: e ceva în gena noastră? Şi întreaga naţie, într-un consens de masochism, răspunde da, asta-i firea românului, n-ai ce-i face! Acest determinism atotcuprinzător, plasat fie în "mentalitate", fie şi mai profund, în "gene", este o meteahnă veche şi răspîndită la români. O întîlnim şi la mari români, nu numai la cei de rînd. Cioran, de pildă, susţinea că nu istoria a plămădit psihologia particulară a românilor, ci dimpotrivă, această psihologie profundă şi eternă a generat istoria particulară a românilor. Acest pesimism ontologic poate legitima astfel disperarea şi/sau exilul, abandonul cît se poate de autentic al unui individ sau altuia în faţa societăţii. Cînd o astfel de interpretare devine însă loc comun, viziune despre lume şi despre sine a unei întregi societăţi, ceva nu este în regulă cu acea societate. Este ceea ce a uimit-o şi pe Monica Heintz cînd şi-a început cercetarea antropologică asupra eticii muncii în România. "După ce nemulţumirea existentă în interiorul ţării dusese la identificarea unui ţap ispăşitor întîi în moştenirea socialistă, apoi în neimplicarea Occidentului, ca şi în corupţia şi dezorganizarea la nivelul conducerii politice, începînd cu anul 1997 s-a dezvoltat în paralel un discurs de autoînvinuire " constată aceasta. Înainte de 1996, cînd ex-comuniştii erau încă la putere, intelectualii puteau spera că o schimbare politică avea să fie benefică din punct de vedere economic. După 1997, după ce politici bazate pe modelul occidental au început să fie implementate chiar de către o parte a intelectualităţii, dar fără rezultate pozitive rapide, intelectualii au identificat