De ce ne place să dăm veşti proaste?
Fiecare dintre noi cunoaște pe cîte cineva care găsește o plăcere profundă în a da vești proaste. Iar strategiile de a obține plăcerea asta sînt dintre cele mai diferite, după cum e normal, de la om la om. Pe cei mai dibaci dintre ei nu-i prinzi prea ușor, pentru că dețin minunate abilități retorice. Și își ascund plăcerea de a-ți strica ziua îndărătul unei perdele de vorbe mai frumoase decît diminețile gălbui, de septembrie. Alții, mai rudimentari sau, pur și simplu, mai nerăbdători, te pocnesc încă de cînd nici nu te-ai prins că se apropie de tine. Nu-ți dau nici măcar ocazia să-i saluți sau să-ți tragi sufletul. Zbang! Din prima. Cum te-au prins, cum te taie cu lama unei vești proaste. Iar dacă nu te prind în carne și oase, au grijă să te sune, să-ți dea un SMS sau să-ți scrie. Găsesc ei o soluție. Ideea e să te năclăiască rapid cu păcura dorinței lor clocotitoare de a-ți face praf ziua aia. După care, cu aerul cel mai degajat, să-și aprindă o țigară și, privind în cu totul altă parte, să arunce pe tine chibritul încă aprins.
Există o plăcere – una care poate părea mai adîncă decît cea erotică – în a anunța, în mod repetat, prăbușirea lumii. Catastrofa planetară, mersul ireversibil, în pas alergător, spre prăpastie. Da, domnule, lumea pare că a luat-o razna complet, dar ceri și tu voie, ca mulți alții, să fii lăsat în pace, în încercarea de a face ceva pentru a încetini, măcar un pic, goana asta spre pierzanie. Poți să vorbești tu, în tembelismul tău, despre orice rază de speranță, despre orice lucru bun, orice detaliu care poate părea un pas înainte pentru ființa umană. Atît ți-a trebuit. E ca și cînd ți-ai fi săpat singur groapa și te ai fi uns cu napalm, în așteptarea chibritului. Ți se dă o veste proastă. Ești naiv și ai trăit într-o iluzie idioată pînă acum. Ești de un infantilism demn de a fi compătimit mai abitir decît un bolnav în fază terminală. Ești varză. Nu înțelegi nimic despre lumea asta. Uită-te la Europa. E praf. Coșmelia e gata. Se prăbușește în capul tău, dintr-o clipă-ntr-alta.
Aducătorul veștilor proaste, cel care face asta din plăcere, se răzbună mereu pe ceva. Pe orice. Găsește el. Și face asta chiar dacă te îndrăgește. Adică poate să-ți strice ziua tocmai pentru că-i ești drag. Pe cine să faci praf, dacă nu pe cineva care ți-e simpatic sau măcar apropiat? Efectul obținut în cazul ăsta e mult mai mare. Pe de altă parte, evident, ca orice ființă umană, ca oricare dintre noi, aducătorul pasionat al veștilor proaste poate fi victima unei catastrofe interioare. Una care își deghizează efectele într-un comportament răzbunător. Și poate face asta fără să-și dea seama. După cum poate fi și un amestec cu de toate. Plăcere, suferință, un pic de sadism. Dar toate vin de undeva. Vorba ardeleanului, contemplînd eternitatea: „Cumva o fi pînă la urmă. Că n-a fost nicicînd să nu fie cumva“.
Iar veștile proaste sînt la fel de diverse ca flora și ca fauna. Inventarierea lor poate ocupa o parcelă serioasă de pe domeniul veșniciei. Să luăm însă veștile despre Europa. Sau despre orice lucru care ar trebui făcut pe aici, ca să ne fie mai bine, să fim mai aproape de „ăia“ pe care îi privim cu invidie. Orice am vrea să normăm, orice firimitură de ordine am încerca să punem în lucruri, totul e sortit eșecului. Nu merge, dom’le, p-aicea, pe la noi. Birocrații ăia habar n-au pe ce lume trăiesc. Nu faci tu ordine, de la birou, de-acolo, de la Bruxelles, la mine în sat sau în județ. Că habar n-ai. Dă tu banii ăia încoa’, că mă ocup eu de cheltuirea lor înțeleaptă. Și-așa ai prea mulți. Că, de fapt, faci parte din boierimea Europei care, pe noi, ne-a tras mereu în piept. De la Decebal pînă la Ștefan cel Mare și mult dup-aia. Doar Ceaușescu ce v-a mai pus cu botu’ pe labe. De-aia l-ați și… În fine, nu deschidem subiectu’. Și lasă-mă să-ți dau o veste proastă! Oricît ai norma tu toate alea și oricîtă birocrație ai inventa, tot ca mine fac eu, aici, în țara mea. Că banii ăștia mi se cuvin, cumva, istoric. Ca o compensație că m-ai abandonat în mîna rușilor. Deci, de fapt, ai o datorie la mine, nu-mi dai tu ajutoare și chestii și cutare.
Iar veștile proaste se pot da cu tonul primarului mîrlan, care crede că e stăpîn pe tarlaua lui, la fel de bine cum se pot da pe orice ton de politician, de „cetățean responsabil“, de „activist social“, de apărător al „credinței străbune“, de „om de bine“. Oricăruia dintre noi i se poate trezi în suflet microbul răspîndirii de vești proaste. Pentru că e mai cald și mai bine să te răzbuni chiar și pe propria ființă, mai bine decît să recunoști că ai oroare de lege, de ordine, de disciplină, de rînduială a lucrurilor. Pentru că simți undeva, în adîncul tău, că toată lumea vehiculează vorbe goale, că ipocrizia guvernează universul și că tot bla-bla-ul, la sfîrșitul zilei, nu-ți bagă nimic în stomac. Poate doar o gastrită. Așa că dai vești proaste. Și te răzbuni pe toți ăia pe care-i prinzi în cale. Nu contează cine sînt. Cu cît mai apropiați, cu atît mai bine. Și ai senzația că, în fond, tu faci dreptate în mod egal. Te răzbuni pe propria neputință de a fi ca aceia pe care îi invidiezi. La fel de bine cum te răzbuni și pe tine însuți, pe propriile licăriri de umanitate și de speranță.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.