De ce ne place rugby-ul
Ştiu că unii văd acest sport ca pe un fel de grămadă într-o mocirlă. Mulţi nu se pot uita pe motiv că ar fi prea dur. Sînt unii pe care îi enervează sau îi plictisesc întreruperile prea dese ale jocului. De partea cealaltă există şi fani necondiţionaţi, pentru care rugby-ul e mai presus de toate celelalte sporturi, dacă nu chiar şi de toate celelalte activităţi umane, un fel de religie. Cei din prima categorie sînt de înţeles, cei din a doua… amuzanţi. Unora, însă, ne place sportul ăsta, fără să-l absolutizăm. De ce? Pentru că, deşi la prima vedere poate părea într-adevăr o grămadă în noroi şi are toate datele unui antijoc – pasele se dau doar înapoi, mingea are colţuri, „faultarea“ adversarului e permisă, ba chiar aplaudată, poarta e undeva sus –, privit mai cu atenţie, cînd e jucat bine, se dovedeşte a fi ceva pe cît de adevărat, pe atît de spectaculos. Sigur, întotdeauna e comparat, şi comparabil, cu fotbalul. Şi ca antijoc apare doar în comparaţie cu fotbalul care, vrînd-nevrînd, ne-a intrat tuturor în subconştient şi în cultură. Dar rugby-ul înglobează, de fapt, mişcări umane naturale: jocul de-a prinselea sau împinselea. O altă componentă importantă, cîştigarea de teren în dauna adversarului, are de-a face, fără îndoială, cu un fel de joacă de-a războiul. Numai la rugby contează „fiecare palmă de teren“ cîştigată, şi pentru asta jucătorii se luptă din toate puterile. Regulile foarte clare fac ca balonul să-i despartă întotdeauna pe combatanţii celor două echipe (cei ce rămîn accidental înaintea lui sînt afară din joc), ceea ce conferă grandoare şi spectacol luptei de pe teren.
Aşa se face că, după ce urmăreşti mai mult rugby de bună calitate (e o bună ocazie în perioada Cupei Mondiale), fotbalul e cel care îţi poate părea nefiresc, dacă nu de-a dreptul caraghios. Adică un sport piţigăiat, practicat de nişte indivizi aschilambici, plini de fiţe, care aleargă bezmetic după o minge pe care, cînd o ajung, în loc s-o prindă în braţe, îi dau cu piciorul. Contează dinspre ce parte priveşti lucrurile. Un fost medic al echipei naţionale de rugby îmi spunea că acest sport poate forma spiritul de echipă, calităţile de luptător, perseverenţa şi îndemînarea necesare oricărui bărbat de-a lungul vieţii. (Poate nu întîmplător, la Revoluţia din 1989 au murit nu mai puţin de şase jucători de rugby, unii dintre ei implicaţi în manifestaţiile contra lui Ceauşescu sau în luptele ulterioare pentru apărarea Televiziunii.) Tot el îmi amintea că, înainte de război, fiecare liceu din Bucureşti care se respecta avea propria echipă de rugby. Asta însemna că existau şi destule terenuri, cu gazon, pe care să nu-ţi fie frică de accidentări. De altfel, România are o destul de lungă tradiţie în acest sport (de pe la începutul secolului trecut, primul meci internaţional fiind în 1919 împotriva Statelor Unite, care pe atunci aveau o echipă mult mai puternică decît astăzi) şi chiar o medalie de bronz la Jocurile Olimpice de la Paris din 1924 (pe cînd rugby-ul era sport olimpic).
În sfîrşit, la rugby sînt de amintit fairplay-ul mult mai ridicat decît în alte sporturi de echipă, capacitatea de a îndura a jucătorilor şi inexistenţa simulărilor ori a protestelor la deciziile arbitrului. Lucruri bine ştiute, de altfel, dar care, într-o lume a fotbalului de carton, merită mereu repetate. Faptul că pînă acum vreo douăzeci de ani, pe plan mondial, rugby-ul era încă un sport de amatori îşi spune probabil cuvîntul. Nu a apucat să fie pervertit de uriaşele interese care au copleşit fotbalul.
Cum bine s-a observat, deşi Naţionala noastră a pierdut trei meciuri şi a cîştigat doar unul la Cupa Mondială de anul acesta, nimeni nu s-a supărat. Echipele mai mici sau chiar cele medii ca performanţe sînt mîndre de fiecare eseu. Namibia, de exemplu, „o mică naţiune rugbyistică“, cum se spune, a părăsit Cupa Mondială cu capul sus, deşi a pierdut toate meciurile. E un sport în care şi cei mici se bucură de respect, iar atitudinea contează aproape la fel de mult ca rezultatul. Cum ierarhia mondială e destul de bine stabilită, nimeni nu-şi imaginează că poate ajunge peste noapte mult mai mult decît este. Cu alte cuvinte, nimeni nu speră prosteşte, ca la fotbal, că orice e posibil pentru că „balonul e rotund“. La rugby, balonul nu e rotund. Multe caracteristici ale unei echipe, cum ar fi greutatea pachetului de înaintare de care depinde şi forţa de joc, sînt date. Progresele se fac cu paşi mici şi multă muncă. O victorie precum cea a Japoniei împotriva Africii de Sud e ceva foarte rar şi de aceea a provocat şi atîta mirare. Cupa Mondială de anul acesta nu e lipsită de momente pline de sare şi piper, precum cele în care Dan Biggar se scutură în ritm de macarena înainte să bată o lovitură de pedeapsă pentru Ţara Galilor sau în care Owen Farrel „scanează“ de mai multe ori, cu o privire de te trec fiorii, drumul pînă la ţintă, înainte de a bate o asemenea lovitură. Sînt convins însă că puţinele doamne care se uită la rugby îl preferă pe transformer-ul Noii Zeelande, Dan Carter. Dar nici Florin Vlaicu al nostru nu e lipsit de charismă.
E de observat şi că, dacă la fotbal am ajuns să fim adesea ofticaţi (la un egal cu Finlanda, de exemplu) şi să ne bucurăm la cîştigarea unui meci cu insulele Feroe, la rugby sîntem mîndri numai şi pentru că facem parte dintre foarte puţinele naţiuni în care acest sport contează, chiar dacă nu sîntem o mare putere. De exemplu, nu ştiu absolut nimic, în privinţa rugby-ului, despre multe naţiuni europene importante, după cum nu ştiu nimic nici despre vecinii noştri. Mi-aduc aminte doar că odată, foarte demult, i-am bătut pe bulgari cu 100 la zero.