De-a baba-oarba

De sorginte îndeobşte vegetală, hîrtia taie, ca şi iarba. Taie muchia palmei, iar nu barba sau alte accesorii ca aceasta. Nu orice fel de iarbă, şi, pe cît bănui, nu reventul, nu rubarba (Rheum officinale). " Mă gîndeam la amănuntul ăsta, cînd, sub fereastra mea deschisă, cîteva fete din vecini ar fi vrut să joace baba-oarba. Ar fi vrut, dar nu ştiau s-o joace. Puteam să le învăţ, dar ezitam. Fereastra mea dădea spre parc, iar mie nu-mi făcea plăcere să calc, cu ele, în picioare, iarba (ceea ce,-n orbecăiala babei-oarba, e absolut inevitabil). În plus, era şi barba, semialba-mi barbă nealbastră, de natură să scandalizeze: Ce-o mai fi vrînd şi ăsta?!... Care, uite, luînd-o de departe, de la cutare Jean Colin-Maillard (carele,-n secolul al X-lea, pe seară, potrivnic comitelui de Louvain, nu părăsise cîmpul de bătaie nici după ce-şi pierduse ambii ochi, dînd lovituri, cu paloşul, de-a oarba) şi evocîndu-i pe-alde Fragonard, Lancret, Sablet, Bosio ş. a., fără să-l uite pe Francisco Goya, iar dintre muzicieni, pe un Erik Satie, " le ia copilelor obrazu-n palme, ca şi cum le-ar lua mulajul, "masca", le pipăie chipurile ca să le " chipurile! " identifice pe rînd... Mă mulţumesc să le explic, de la fereastră, jocul subtil de-a baba-oarba, spre indignarea domnului de sus (care, de şi-ar lăsa puţină barbă, farba " culoarea ei, adică, " ar fi aceeaşi cu a mea). Cea mai indignată este, însă, cotoarba de alături, care, bineînţeles, ignoră (şi se-nfurie) lungu-mi şir de nume invocate. Altminteri, singura mea grijă e să vorbesc numai în gînd, " ca nu cumva să mă audă oarba ce toarce lînă sură, ca neiarba, pe o bancă cenuşie,-n parc.