De 1 mai, o noapte de revelion
Tot ce-am citit mai frumos (încă mai ţin la această noţiune), în preajma zilei de 1 mai, au fost paginile 209-210 din cartea lui Sorin Preda, Moromeţii – ultimul capitol, în care Aurora Cornu descrie o noapte de revelion lîngă Marin Preda, în urmă cu aproape 60 de ani:
„Totul s-a petrecut în 1953, în preajma Anului Nou, cînd locuiam împreună la dna Frida Papadache. În timp ce Marin era plecat să cumpere mîncare şi băutură (nu aveam nimic pregătit), eu i-am cotrobăit prin sertare ca o pisică curioasă ce sînt şi am dat peste un manuscris în care erau nişte amintiri din copilărie puse cam în dezordine, fără să constituie încă un roman sau altceva bine definit.
M-am apucat deci să citesc într-o doară şi, brusc, am simţit că nu mai pot lăsa hîrtiile din mînă. În amestecul acela de impresii şi întîmplări ţesute haotic în jurul unui personaj destul de şters şi lipsit de importanţă epică (un anume Adam Fîntînă), apăreau amintirile lui Marin despre tatăl său, despre ţăranul de cîmpie, aşa cum trăia el, cu sărăcia şi hîtroşeniile lui, înainte de comunism şi de colectivizare. Imediat mi-am dat seama ce comoară se afla acolo şi ce eroare uriaşă făcuse Marin cînd a topit strălucitoarele pagini scrise despre familia lui în nişte îndoielnice proiecte romaneşti... Mi-am petrecut toată noaptea de revelion citind. Marin stătea deoparte şi mă privea în felul lui – cu emoţie şi curiozitate. Nu m-a întrerupt nici o secundă. Dimineaţă, i-am spus tot ce credeam despre manuscris şi el a tresărit, i s-au deschis ochii minţii. Aproape imediat, chiar în acea zi, s-a apucat de lucru. Imaginea lui Moromete şi a familiei lui trebuia să rămînă în acel prezent de dinainte de război, prezent pe care, pînă atunci, scriitorul parcă se temuse să şi-l asume literar. Deci rolul meu a fost să văd ceea ce oricum ar fi văzut şi el la un moment dat, deşi mă bîntuie şi acum gîndul că, dacă nu deschideam acel sertar în noaptea de revelion, poate am fi trăit împreună liniştiţi încă mulţi ani, iar Moromeţii nu s-ar fi constituit atît de repede în cartea unică şi indivizibilă pe care o cunoaştem astăzi.
Ce simplu se petrec unele momente importante din viaţa unui om – termini de citit un manuscris şi spui: «Marine, aici zace o capodoperă. Va fi cartea vieţii tale», în timp ce el nu spune nimic; te priveşte doar obosit şi uşor năuc, parcă întrezărind cît de important va fi acel moment în destinul său literar... Aşa era Marin – întîi scriitor, şi pe urmă amant. Cine nu înţelegea acest lucru era pierdut.“
Nu am fost niciodată printre intimii lui Marin Preda; nu voi explica aici de ce, o las pentru nuvelistica mea – m-am ferit toată viaţa să stau în preajma scriitorilor pe care îi adoram (oricît ar fi acest verb de ridiculizat din cauza, desigur, lui Caragiale). Pe Marin Preda l-am iubit ca pe nimeni altul; ani de zile, m-am diagnosticat că în faţa lui sînt ca o fetişcană masochistă. Cînd m-a chemat într-o zi la editură, după apariţia primului volum din Supravieţuiri, şi mi-a spus, sobru, să termin cu prostiile de tînăr scriitor, „căci nu mai eşti“, am plecat pe Nuferilor şi mi s-a făcut rău, de-a trebuit să mă aşez pe trotuar. „Ascultînd-o“ aici pe Aurora Cornu, nu am avut altă imagine decît aceea, din ’958, cînd la Pelişor, abia cunoscîndu-mă, plimbîndu-mă intimidat lîngă el, a găsit cu cale să-mi spună că „nu pot lucra fără o femeie lîngă mine“.