David Popovici e om?

Depinde ce înţelegem prin „om”. Cu toţii sîntem oameni, dar de ce fel? Unii dintre noi sînt oameni de uscat. Nu părăsesc niciodată malul, pentru ei Pămîntul e perfect plat şi sec. Altora le place să se caţăre pînă cînd mai sus e doar cerul. De acolo pot intui curbura orizontului. Sînt şi dintre cei care pleacă pe ape şi văd că lumea e rotundă şi finită. Posibil să le inducă un soi de spleen. Şi există cîţiva care nu pot trăi dacă nu se dau cu capul de stele, sînt bolnavi de infinit. Pentru ei, Pămîntul e sferic şi mic. O mărgea într-o salbă nesfîrşită. Cu toţii sîntem oameni, doar că stăm în diferite locuri ale planetei şi la diferite altitudini. Unii locuiesc pur şi simplu în alte lumi. Pentru o ţară provincială ca a noastră, fenomenul a ajuns într-o zonă pentru care nu avem instrumente de măsurare „David Popovici e singur pe planeta sa”, au scris cei de la L’Équipe. Nici nu ştiu cîtă dreptate au. Ne urcăm în David Popovici ca într-un tren de mare viteză. Habar n-avem cum funcţionează, dar merge tare şi ne ia cu un dulce vertij. Ceea ce face tipul ăsta e nemaivăzut de la Nadia & Bela & Sistem & Ghiul. Fără Bela & Sistem & Ghiul. Popovici e pe punctul să inventeze o lume, o categorie aparte, ceva care va rămîne vibrant în timp indiferent cît timp se va depune peste vremea lui. Cel mai mare fior ni-l dă nu ceea ce face, ci ceea ce va face. În chestiunea asta înotăm în plin necunoscut. Pare că e capabil de orice, or asta e încîntător şi înspăimîntător. De aici şi întrebarea: e om? Un om are limite, el susţine că nu. Evident, nu e primul care spune asta, dar la el ajungi să crezi că nu e doar o butadă. La 16 ani, în timpul cursei olimpice, a vrut să-l sperie pe Caeleb Dressel. Pe atunci era ca şi cum un şoricel ar vrea să sperie un cîine-lup. Am zîmbit. Da, bine... Acum, şoricelul e cît Colosul din Rhodos, iar pe american l-a apucat brusc o durere de burtă. Nimeni nu mai zîmbeşte. Orice ar spune. Pentru că mîine vorbele devin zgîrie-nori. Totuşi, e om, dom’le? Destui au deja răspunsul. Şi n-o să ne placă. Dar cui îi pasă de ce ne place nouă? Nu există supercampion al sporturilor grele, de la ciclism la atletism, care să nu cadă sub securea bănuielilor. Cu cît rezultatele sînt mai mari şi mai departe de imaginaţia noastră apare umbra trişatului. Aşa şi cu David. Nu poate fi adevărat, susţin nu puţini. E ceva în neregulă. De unde a apărut? Nu sînt convinşi nici cînd alţii le demonstrează că totuşi n-a venit de nicăieri. E normal, pentru că totul e departe de normal. Un român să domine înotul mondial?! Haida, de! Nu că e român, că n-au nimic cu noi, dar că vine dintr-o periferie a lumii bune, din afara sistemelor fabricante de campioni. E un „om+”, se aude din public. Oamenii, ceilalţi, au trăit multe dezamăgiri. Sportul i-a învăţat să fie suspicioşi. Sportul care a făcut un milion de prostii, inclusiv al nostru, vedeţi ce se întîmplă pe la haltere. Nu avem ce face, trebuie să trăim cu asta. Inclusiv David. Dar el e relaxat. Ştie povestea. „Şi eu aş gîndi la fel.” Pînă la urmă, poate că nu e om.