Dați-mi un trup, bre, munților!
De atîta amar de ani îi tot dăm dreptate, resemnaţi, lui Titu Maiorescu. Recunoaştem că avem o problemă cu formele fără fond, şi adevărul e că, la urma urmei, ca orice diagnostic conştientizat şi recunoscut, treaba e cumva acceptată şi fixată în imaginea pe care o avem despre noi înşine. Dacă ar fi numai atît, necazul nici n-ar fi aşa de mare. Sînt şi alţii pe lumea asta, nu puţini, care trag de aceeaşi boală veche. Însă vestea proastă e că, pe aici, maladia a trecut într-o fază degenerativă. De la stadiul folosirii delirante a oricărei forme, de la nivelul preluării din mers a oricăror modele întîlnite pe drum, am depăşit faza îmbrăcării hainelor fără să ne uităm în oglindă, şi am trecut la un fel de război al degradării, al mutilării cu orice chip, al unei recroiri groteşti a mărfii pe care o înghiţim. Cum ar veni, nu numai că preluăm tot, dar o facem şi prost, intervenind cu tupeu maxim asupra lucrurilor şi ideilor, ca nişte croitori beţi.
După cum era normal, după Revoluţie, am aruncat la gunoi tot arsenalul simbolic al comunismului. Dar am uitat că mai sînt de făcut şi alte lucruri decît aruncarea de la etaj a portretului lui Nicolae Ceauşescu, decuparea stemei din steag, şi schimbarea salopetei de tergal cu cea de blugi. „Emanaţii“ care ne-au condus paşii în primii ani de libertate nu s-au gîndit că noul spaţiu mental în care păşeam ar fi trebuit să aibă măcar o formă rezonabilă, dacă în marea grabă nu se găsea vreo urmă de conţinut. Călăuzitorilor noştri nici nu le-a trecut prin cap că există un soi de design al democraţiei, că trebuie să avem în preajmă, dincolo de idei şi de vorbe, un set de obiecte cu semnificaţie, un repertoriu de simboluri care să ne ţină împreună şi să funcţioneze, pentru noi, aşa cum salivăm cînd vedem cum funcţionează treaba asta pe la alţii.
Sigur, se poate spune, cu toată dreptatea, că simbolisticile naţionale ale marilor popoare, la care ne uităm cu jind, vin din adîncul timpului, după ce au traversat secole de experienţă directă şi nenumărate probe de rezistenţă şi de funcţionalitate. E perfect adevărat. Dar nu e mai puţin demn de luat în seamă faptul că există şi cazuri celebre de revalorificare şi de rescoatere eficientă la lumină a unor simbolistici statale care au traversat ani buni de adormire. Însă toate aceste procese s-au făcut sub ochii unor oameni care le înţelegeau importanţa şi care, culmea, se mai şi pricepeau la treburile astea. Reaşezările, ajustările şi operaţiile estetice ale seturilor de simboluri naţionale nu s-au făcut, prin locurile unde au avut succes, de către politruci sfertodocţi, veri şi nepoţi de la ţară, propagandişti cîrpaci, şi rubedenii trimise la şcoală, prin străinătate, doar ca să nu se plictisească pe aici.
„Arhitecţii“ democraţiei noastre, „ctitorii“ libertăţii de după 1989 şi-au pus sacourile pe spate, după cum au învăţat de la Tovarăşul, şi-au suflecat mînecile de la cămăşi şi s-au pornit să-şi facă cruci pe la slujbe, cerînd iertare, în gînd, stafiei lui Marx. Pentru mulţi dintre ei, simbolistica statală înseamnă un girofar albastru pe maşină, o escortă în uniformă, şi nişte claxoane tembele. Restul e treabă de moft, fiţă snoabă, şi chestie prin care pierzi vreme, în loc să puieşti clone cu moravuri identice prin toate locurile pe unde vrei să ai controlul absolut.
Cine să mai aibă timp de chipul simbolic al naţiunii, de „faţa“ şi de alegerea inspirată a sărbătorii naţionale, de estetica drapelului, de aspectul clădirilor în care se află instituţiile publice, de felul în care arată moneda naţională, uniformele poliţiştilor şi ale armatei, marile universităţi şi şcolile de tradiţie, siturile istorice, toate spaţiile şi obiectele care dau, în cele din urmă, portretul vizibil al unei naţiuni, dar şi felul în care se întîlneşte cu sine şi se arată lumii?
La cît sîntem de împătimiţi după forme şi după patriotismul de operetă, dacă s-ar fi găsit măcar cîţiva meseriaşi care să inginerească decent lucrurile astea, culmea, poate că am fi zărit, în timp, şi consistenţa substanţei şi a importanţei unui asemenea proces de îngrijire a chipului nostru. Dar la noi, de douăzeci de ani, discuţia civilizată despre identitate umblă jerpelită, în haine de la second-hand, în timp ce delirul patriotard se plimbă ţanţoş, în costum alb, cu ochelari de soare supradimensionaţi şi cu gesturi mussoliniene. Iar felul în care arătăm cu totul e o continuă bîlbîire căpiată, un delir de forme şi de culori, un amestec bulversant de începuturi de idei şi capete de teme care nu reuşesc să depăşească stadiul de proiect etern. Colac peste pupăză, au mai apărut şi ştiinţa (la alţii) sau moda (la noi) brandingului, chestie care ne dă speranţa ridicolă că vine mîine un salvator care păcăleşte istoria şi ne scoate Miss Univers, fără să ne mai obosim să trecem nici măcar pe la preselecţie. Experienţele vaste ale evazionismului simbolic din anii comunismului, erodarea formelor naturale de întîlnire şi raportare la simboluri comune, pervertirea reflexelor de identificare comunitară şi teama de viitor ne-au adus într-un stadiu în care cu greu se mai poate zări o ieşire de sub domnia imposturii, a nepotismului dinastic şi a improvizaţiei patologice. Şi, ca să fie tacîmul complet, ne-am trezit cu nostalgia depresivă a ordinii simbolice, taman cînd treaba asta e în mare suferinţă şi prin alte părţi.
(va urma)
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.